Da, după cum e evident din paragraful de mai sus şi din titlu, se pare că atunci când îmi e prea bine (mult prea bine) şi rămân fără chestii de care să mă plâng, îmi fac rost de o teslă imensă de fontă (preferabil ruginită), o ridic vârtos deasupra capului, după care o cobor vitejeşte împărţind tunete şi fulgere care îl ridiculizează până la nimicnicie pe Thor către diverse zone ale propriului corp. Astfel, în urma unor dezbateri intense cu mine însumi, am ajuns pentru un an (academic) de zile în Canada, la o universitate oarecare de pe malul unei bălţi, în care studenţii sunt mai înapoiaţi intelectual decât paramecii care-şi găsesc habitatul în balta antemenţionată. Bineînţeles că am început să regret decizia încă dinainte să-mi părăsesc continentul care până acum m-a hrănit şi mi-a asigurat adăpost.

Decizia de a pleca în Canada îşi are rădăcinile undeva pe lângă Australia, în Noua Zeelandă, altă ţară care nu s-a aflat pe lista mea de locuri de vizitat înainte de a realiza la rându-mi manevra Fane Slujbi (“PC wins again!” – pentru proştii necunoscătri de engelză, Jgheabs a murit de pencrietic chensăr, care nu ştiu cum se traduce), până în momentul în care am aflat de oportunităţile de schimb internaţional pe care universitatea mamă (care o să mă fete cu o diplomă-n bot, un gol în stomac şi o slujbă lipsă peste ceva mai bine de un an) le oferă. Evident, prima mea idee a fost să merg într-o ţară cu iarbă şi oi, că nu le mai văzusem niciodată, dar apoi mi s-a făcut frică de faptul că, fiind la celălalt capăt al lumii, aş sta cu capul în jos şi aş cădea de pe planetă, că nu mă pricep la d-astea şi mi-am spart de multe ori tărtăcuţa încercând să merg pe tavan acasă.

You could stay at my place if you want, I’ll sleep on the floor…

Mda. Aşa că a doua obţiune (vreau să-i stresez p-ăia care ştiu cum se scrie corect “opţiune”, adică “opţiune”, aşa cum mă stresează şi pe mine cretinii care într-adevăr n-au habar că “opţiune” se scrie “opţiune” şi scriu “obţiune” în loc de “opţiune”) a fost, evident, Australia, la care iar am renunţat în cele din urmă fiindcă Mielbărn suna a cruzime împotriva animalelor, Sydney rima prea mult cu “pliznei”, iar pe Chenbera n-am găsit-o pe hartă. Cred că i-a planificat cineva dispariţia. Într-un, bineînţeles, apoteotic final, mi-am întors privirea spre SUA, dar ăia erau proşti, aşa că am zis să merg la pălăria lor, că tot oi da de nişte creier p-acolo.

Fiind un geniu, n-am avut nicio problemă în a şti că aplicaţia mea avea să fie acceptată, aşa că după confirmarea certitudinii, mi-am zis să vin în România, să obţin şi o viză de Canada, măcar aşa, de ochii lumii. Pe mine m-ar fi primit oricum şi fără. În orice caz, după ce m-am documentat timp de două luni în legătură cu documentele necesare vizei canadiene, care-s cam ca alea cerute pentru Statele Unite, doar că de vreo cinci ori mai multe, am ajuns (cu un container de la BA) în Bucureşti pe undeva pe la finalul lui iunie cu bocceluţa plină de acte în spinare şi ceaiurile şi cărţile în geantă. După ce am legat şi o fundă roz la bocceluţă, am depus-o în cutia poştală a Ambasadei Canadiene la Bucureşti (tomberonul ăla cubic de sticlă de pe lângă Ambasada Rusiei, pe strada Tuberculozelor). La nici o săptămână de la marea faptă, bocceluţa mi-a fost flegmată înapoi printr-un curier de 18,35 lei (plus doi bani taxa de serviciu a Imbasadei) pe motiv că-mi lipsea aplicaţia de viză turistică. După ce am ataşat o scrisoare politicoasă în care-i băgam în mizda pă-sii şi le explicam galant că a studia la universitate nu e sinonim cu a sta cu catargu-n vânt decât la ASE, SNSPA, Filosofie şi alte instituţii de-astea de carton care pregătesc ambasadori şi alte scursori sociale, lichelele ambasadorilor au decis că ar fi mai înţelept să-mi accepte aplicaţia, dar să şi-o bage-n fund. Ceea ce au făcut, într-atât de adânc, încât n-a mai ieşit de-acolo decât după jumătatea lui august, când s-au trezit să mă cheme la interviu.

Zi toridă de august. Fierbinte. Mai fierbinte decât canadianca pe care o am pe post de colegă în laboratorul de Neuroanatomie (nu, nu merge să-i propun sesiuni particulare de studiu practic al materiei cu noi pe post de manechine, că-i lipseşte tocmai chestia esenţială pentru cursul ăsta). Atât de fierbinte, încât se topesc trotuarele, oamenii de pe trotuare şi ochii din orbite. Taman ziua perfectă pentru mers la un interviu Înbasada Canadei, nu-i aşa? După ce mi-am mişcat stârvul până acolo, transformându-mă uşor-uşor într-un diavol fal(n)ic cel puţin pentru vulvele care urmau să mă interogheze, am fost băgat într-o celulă de sticlă cu două harpii isterice. După ce prima mi-a luat documentele solicitate în invitaţia la interviu pe lângă cele pe care le dădusem deja (o recomandare de la directorul meu de studii, o foaie cu mediile mele astronomice pe primii doi ani de studiu şi nişte aberaţii financiare), aceasta s-a lansat într-o serie de întrebări a cărei finalitate previzibilă avea să fie motivaţia epistolei mele anexate în momentul retrimiterii aplicaţiei într-un format altfel identic cu cea respinsă în prima fază. Cum anticipasem direcţia către care voia să conducă discuţia (sunt nesimţit, indiferent şi machiavelic, nu prost), m-am lăsat purtat de valul ei manipulator până în momentul în care cealaltă posesoare de sistem reproducător femeiesc neatins de la dispariţia increatului încoace din încăpere a erupt într-un orgasm al furiei. Mai exact, după ce s-a ridicat de pe scaunul pe care până atunci stătuse aproape liniştită (cam ca orice individ care nu a apucat să stea complet pe un ardei usturat decorticat, însă s-a lăsat suficient cât să-i fie afectată aria perianală uşor), aceasta a început să verse bale pe geamul despărţitor, să urineze într-un colţ în semn de protest, să arunce cu fecale către mine în timp ce urla descântece ţigăneşti şi să-şi ridice poalele fustei cu spumele curgându-i din gură. Printre torentele de cuvinte, consoane, vocale şi onomatopee regurgitate în acest scurt interval exploziv (ca orice orgasm), am reuşit să înţeleg şi să răspund şi eu câtorva replici (adaptare din engleză): “Hauderiu rait as saci ă letăr, băi boule?!” “Well, it was you who asked me to provide a document that I was not actually required to provide, according to your own application checklist.” “Ba p-a mă-tii uit ior ceclist, iu ar ecşăli ricuaiărd tu provaid ăn ădişănăl stendărd eplicheişăn ălangsaid ior stadi permit eplicheişăn, bă!” “This was not stated on your checklist or on the website.” “Pfaaaaa, păi ui dont hev taim tu luc et evri indivigiuăl cheis, băăăă, ui ar oameni inportanţi end bizi!” “Yes, too busy sending back perfectly valid applications instead of updating your website.” “Hauderiu ăchiuz as laic det? Entăring Chenăda iz ă priviligi, nat ă rait! Ai hev nevăr sin saci insălăns in mai intaiăr cărir!” “And I have never seen such incompetence in my entire life!” În acest moment, cea de-a doua scârnăvie din încăpere (asta turbată şi cu SPM cu care avusesem conversaţia) a decis că ar fi mai potrivit să părăsească incinta decât să continue cu mine o discuţie care nu ar fi putut duce decât la refuzarea “privilegiului” de a penetra Canada. Aşa că m-a lăsat singur cu entitatea femeiască ale cărei puteri de manipulare provocaseră disputa, care m-a anunţat cu zâmbetul pe buze că-mi mai lipseşte un singur document pentru procesarea vizei: cazierul din Marea Britanie. Că am stat peste şase luni acolo. Anunţ pe care nu-l putea face odată cu ăla că uitasem să adaug nişte documente care oricum nu trebuiau dosarului de aplicaţie. Nu, era mult mai inteligent să îl facă atunci când mai aveam două săptămâni până la plecarea teoretică din ţară şi când trebuia să scriu tocmai la nu ştiu ce birou din Regat pentru a obţine actul, fiindcă aşa ceva nu putea fi procesat în România.

Din fericire, organul britanic a fost mai vârtos decât şoseta murată canadiană, aşa că cazierul (sic!) mi-a sosit la o zi după ce mi-a fost confirmată prin e-mail primirea aplicaţiei, prin curier rapid DHL de 24 de ore. Evident, în aceeaşi zi, am dat fuga la ruşinea de siliciu care-şi zice clădire de ambasadă canadiană şi am predat ultimul act necesar victoriei. Izbândă care a venit după încă vreo săptămână, sub forma unui dreptunghi de hârtie plastifiată trântit cu scoci peste o pagină de paşaport. Şi numit “viză de student”. Permisul urma să-mi fie eliberat în Canada. Et ze erport.

Dar despre plecare şi felul în care am ajuns să-mi blestem zilele mai rău decât am făcut-o în ultimii 22 de ani voi vorbi în postarea următoare, probabil (dacă nu găsesc altceva de care să mă plâng), fiindcă acum mi s-a făcut lene şi somn. Asta e, muriţi de ciudă că am revenit pe blog după patru luni şi nici măcar n-am fost suficient de potent cât să termin o postare, mi-au leşinat deştele la jumate.

Am ajuns la concluzia că am ceva cu tipele care călăresc. Cel puţin de când am venit în Regatul Unit. O fi doar o impresie falsă, dar pe baza a ce am văzut până acum, occidentalele care călăresc arată mai bine decât alea de rând şi-s mult peste britanice sub aspect estetic. Cel puţin la cazul general. Există şi excepţii. Mă rog.

Eram zilele trecute la cursele de cai, nu la alea la care a fost făcut poştă armăsarul Reginei de două cabaline superbe în direct la televizor, ci la unele organizate în aceeaşi zi mai pe lângă oraşul în care zac. La prim ajutor, nu la pariuri. Şi cum mă plimbam liniştit prin mulţimea de penisime îmbrăcată mai mult sau mai puţin pretenţios, cum te îmbraci la orice eveniment care costă de la 20 de lire în sus pentru intrare (în afara cazurilor în care eşti voluntar şi intri moca, heh…), deodată văd un vârf fin, uşor arcuit în sus, micuţ şi numai bun de ţucat. Ataşate la el, două nări care abia de fremătau lin în bătaia vântului. Ataşat la ele, un nas drept, albicios, dar uşor bronzat, delicat şi poate cu doi-trei pistrui la rădăcină. Ataşat la el, un cap şaten cu păr lung şi ochi căprui închis, cu buze care surâdeau politicos şi totodată plictisit. Ataşat la el, un trup cu talie de viespe, îmbrăcat în costum de jocheu, cu o pereche de sânişori care-i confereau un relief unduitor şi părţii anterioare a vestei, din dorinţa de a complementa curbele taliei. Ataşate la el, două mâini care fluturau de colo-colo împărţind pliante cu programul zilei şi două picioare, despre care aveam să aflu privind şi “retrospectiv” că purtau un fund rotunjor, ferm şi, după opinia mea de non-expert, perfect pentru echitaţie, fiindcă asigura o continuitate corespunzătoare cu restul organismului şi avea proporţia de curbe pe care o respectau şi zonele analizate anterior. M-am îndreptat către urechile micuţe pe după care era aruncat părul şaten de pe capul pe care erau lipite şi am şoptit tandru, simţind cum respiraţia se oprea în pieptul înfierbântat pe care aproape că-l atingeam cu pieptul meu pe măsură ce îmi ridicam mâna mângâindu-i uşor degetele tremurânde că… vreau şi io un program din mâna aia pe care i-o atingeam. Apoi mi-am dat seama că urechile erau la vreun metru distanţă şi mă lipisem cu pieptul de tomberonul în care se aruncau sticlele aduse de afară ale celor veniţi să privească armăsarii (nu doar pe mine), fiindcă nu aveam chef să trec de partea pe care se găsea gloata de plebei. Fiinţa mi-a zâmbit şi mie politicos şi mi-a permis să iau programul, după care am pornit într-o tură de hipodrom, ca să observ care erau punctele strategice în care s-ar fi putut călca în picioare mai bine cei opt până la zece mii de cretini adunaţi pentru eveniment. După ce am terminat una, două, mai multe ture şi am constatat că se cam terminaseră cei care intrau, am purtat o scurtă conversaţie din care nu am aflat nimic cu posesoarea nasului şi a perechii de sâni antemenţionată, fiindcă eram prea ocupat cu analizarea particularităţilor acelor două caracteristici ca să fiu atent la ce răspundea. Apoi am fost chemat la un infarct miocardic al unui gras, apoi am intrat în pauză, ocazie cu care m-am putut lămuri mai bine asupra felului în care întregul esteticei fiinţe pe jumătate britanică, pe jumătate grecoaică – lucru pe care aveam să-l aflu din mărturiile ei dovedite de un nume complet din care am reţinut doar prenumele, din nou datorită preocupărilor mele de natură biomedicală şi anatomică, fiindcă nu începusem conversaţiile cu gândul de a-l critica pe Kant – era desăvârşit, alături de nas şi sâni, de fundul precum un măr verde acoperit de o lenjerie intimă clasică neagră dantelată (probabil pentru confort) cu model – lucru pe care nu vă spun cum aveam să-l aflu.

În orice caz, după evenimentul fascinant al curselor de cai – la care simpatica nulitate nu a participat decât ca atracţie estetică degrabă împărţitoare de pliante, fiindcă era vorba de cea mai importantă cursă de acest fel a anului, la care probabil erau chemate ca modele cele mai frumoase eleve ale crescătorilor din zonă – şi după evenimentul intens al infarctului miocardic, impresionabila combinaţie de sânge britanic şi grecesc şi-a considerat vulnerabilitatea în faţa hazardurilor naturale sau antropice presupuse de drumul înapoi spre casă la o oră la care soarele – care oricum nu apune mai deloc vara aici – era încă la prea multe suliţe (sau sule) pe cer pentru ca o numărătoare de acest fel să-şi aibă rostul prea mare, astfel încât a simţit nevoia ca un vajnic reprezentant al instituţiei care asigurase primul ajutor pe parcursul zilei să o însoţească şi pe întreg parcursul acestei periculoase călătorii. Cu ajutorul indiferenţei şi obiectivităţii totale a fiinţei cu trup mohinic şi printr-o tragere la sorţi complet aleatoare, supusă exclusiv deciziei sorţii, acel reprezentant am fost eu.

Învingând furiile naturii, apărând fragila fiinţă de stihiile devastatoare ale mamei Gaia şi luptând fără de frică împotriva zmeilor şi a creaturilor fantastice care împânzeau traseul, adică luând autobuzul, am ajuns teferi la domiciliul celei devenite pe undeva pe parcurs prinţesă cosânzenică. Domiciliu aflat la aproximativ trei sferturi de ceas de marş lejer de cel propriu. Răsplata a venit sub forma unui număr de telefon şi a unei invitaţii verbale însoţite de un zâmbet muşcat între dinţi şi priviri aruncate către peisaje pe care îmi este prea lene să le descriu care, în sfârşit, atinge motivul pentru care începusem de altfel această postare: “Just call me if you want to… learn how to… you know… ride.”

Cum presupun că aţi ajuns să citiţi toată poliloghia asta doar ca să aflaţi de ce mi-am intitulat astfel postarea, iar acel motiv a fost în sfârşit dezvăluit, este logic şi de bun simţ să consider şi că urmarea nu vă interesează, aşadar mă voi opri aici, ca să nu vă irosesc vremea şi să nu fiu înjurat, cum sunt de obicei.

Concluzia personală este că replicile de agăţat de care râdeam făţiş până deunăzi sunt folosite şi – culmea – uneori chiar se potrivesc persoanelor care le utilizează într-un anumit fel. Asta nu înseamnă că nu voi mai râde în continuare de ele.

Şi aici apare problema: într-adevăr, ce vă roade pe voi grija?

Al doilea an de Mare Britanie, a cărui încheiere se apropie cu paşi repezi şi care se va solda cu repatrierea mea în Canada, pălăria Statelor Unite şi aparent zona cu cea mai mare densitate de inteligenţă de pe continentul nord-american (doar e o pălărie, acoperă capul de sus, de se sprijină pe gât şi previne inundarea stomacului la ploi), m-a făcut să-mi pun în mod serios la îndoială sănătatea intelectuală şi să descopăr prostia din spatele geniilor.

Motivul e simplu. De fapt, motivele. Toate e simplu. Britişii sunt nişte cretini la fel de mari ca românii, cu diferenţa că îşi aplică altfel cretinismul. La ei, poţi schimba ocazional ceva în bine, cu condiţia să fie simplu şi să nu necesite prea mult efort din partea lor. Şi să insişti. Mult. Par egzamplu, eu insist de doi ani universitari să mi se scrie numele corect în registrele universităţii, dar, în ciuda a nenumărate mailuri şi reclamaţii depuse la dosar, inapţii care se ocupă cu baza de date nu au fost în stare să-mi scrie al doilea prenume cu majusculă până în prezent. În mod ironic, canadienii la care urmează să merg mi-au nimerit corect din prima numele, doar că mi-au greşit data naşterii iniţial. Fiindcă le-a trimis-o universitatea-mamă prost. Alma mă-tii…

Un alt exemplu de imbecilitate şi ignoranţă crase cu specific britanic mi-a fost dat de tentativa mea de a propune o reformă a sistemului reprezentativ studenţesc, astfel încât să se asigure mai multă transparenţă în metodele de predare şi relaţii mai eficiente şi mai directe cu profesorii. Fiindcă studenţii se plâng de ani buni că feedback-ul în universitate e jalnic şi trebuie să bată la cap profesorii ca să obţină mai mult. Ce propunea metoda mea? O ierarhie bipiramidală cu relaţii de proiecţie între niveluri, cam ca cele din emisferele cerebrale. Dacă sunteţi proşti şi nu ştiţi la ce mă refer prin asociere, nu vă obosiţi să întrebaţi, n-o să explic. Cum a fost întâmpinată propunerea în şedinţa cu profesorii şi comitetele studenţeşti? “Excelentă, dar prea dificilă.” Replica mea? “Da, normal că este prea dificilă, fiindcă presupune înlocuirea a ceva ce nu există cu ceva care există, deci crearea unui sistem, spre deosebire de prostia cvasi-inexistentă de acum, că de-aia se plânge lumea, fiindcă nu există nimic.” Nimeni nu spune că este uşor să creezi un sistem ierarhic eficient prin care să asiguri egalitate şi echitabilitate între 15000 de studenţi şi 1000 de profesori ai unei instituţii cu o groază de campusuri răspândite prin tot oraşul şi împrejurimile lui. Nimeni nu spune că e uşor să faci ceva de la zero. Tocmai de aceea mă oferisem să mă implic activ în proces şi propusesem un plan a cărui dezvoltare şi implementare nu ar fi fost imediate, ci ar fi durat probabil vreo doi ani de zile în total. Ca să creez ceva acolo unde nu există nimic. Dar nu, e prea dificil, britanicii preferă să rămână la sistemele lor tradiţionale şi ineficiente sau inexistente, lăsând iar universitatea pe unul din ultimele locuri în ţară la feedback studenţesc, deşi e taman la celălalt pol din orice alt punct de vedere.

Mai enervant este că în astfel de momente te întrebi sincer de ce te implici. De ce îţi pierzi timpul făcând sondaje între studenţi pentru a prezenta rapoarte profilor şi a-i critica pe cei care nu-şi fac treaba cum trebuie dacă oricum n-au de gând să facă nimic. Pe lângă faptul că o să arate bine la CV mai târziu, fiindcă toţi angajatorii au un acces brusc de amnezie după ce termină facultatea şi devin şefi şi încep să creadă că astfel de roluri de umplutură schimbă cu adevărat ceva în societate, deşi probabil au trăit pe pielea lor lenea şi comoditatea studenţească cu doar câţiva ani în urmă. Dar na, în calitate de societate, trebuie să ne prefacem că totul este roz, că nimeni nu bea, că nimeni nu face sex şi că nu există probleme economice majore la nivel mondial fiindcă sistemul este construit pe nişte stâlpi de dimensiunile unor scobitori.

Penetrând vaginal alte ştiri (m-am plictisit de vărsat frustrări pe ziua de astăzi), descopăr că a apărut spamul mioritic, sub forma magazinelor şi saloanelor de coafor care aleg o postare la întâmplare şi fie pun un comentariu complet de-a-n boulea (cum a fost cazul magazinului, care a trântit un “vizitează X la adresa Y ca să găseşti cea mai ieftină marfă!”), fie îţi laudă talentul scriitoricesc (cum a fost coaforul, care a spus ceva de genul: “Interesant articol! O să mă uit şi pe restul blogului.”) şi lasă linkul în mod subtil la numele de utilizator deloc suspect “Coafor” pentru un articol selectat la întâmplare de botul de spam făcut de advertiserii respectivi. Publicitatea a devenit deci şi în Românica un domeniu plin de idioţi (nu că înainte nu era, doar că erau prea proşti ca să ştie cum se programează un spam-bot) care îşi varsă lăturile prin comentarii vagi publicate pe bloguri selectate la întâmplare de prin arhivele Google. Frumos, patriotic, dar nu sunt încă îndeajuns de idiot încât să cad în plasa oricărui paralitic intelectual care îmi laudă blogul fără argumente şi postează link-uri către site-uri terţe în numele de utilizator.

Totuşi, mă mai pot lăuda şi cu faptul că blogul meu a fost îndeajuns de hardcore încât să primească spam şi în rusă acum vreo două luni, dar era un mesaj foarte lung despre Viagra, vibratoare sau Tenerife, aşa că nu mai ştiu exact ce conţinea. În afară de link-uri.

Şi da, plănuiam să închid blogul de tot, dar decizia depindea de un alt factor, care a înclinat către o soartă favorabilă. Pe scurt, dacă nu m-aş fi întors în Patria-Mumă în vacanţa de vară din motive de frecat menta aici, blogul şi-ar fi luat adio de la existenţa sa internautică şi ar fi ajuns undeva în arhivele abandonate ale Internetului. Cum plecarea în Canada mă cam obligă să revin pentru viză, sabia n-a mai căzut, deci faptul că voi mai avea motive să mă plâng în viitor (doar deh, o să mai trec prin ţară) îl va mai menţine onlain o vreme. Scurtă, lungă, asta depinde.

Acum mergeţi şi mai citiţi o carte, poate într-o zi ajungeţi la un sfert din inteligenţa mea. Poate.

Deh, să programezi un rahat care să ningă e uşor, să scrii (scri?) corect în română, în schimb, e greu al dracului.

O moarte la fel de festivă le urez şi ălora care vorbesc romgleză, romceză, rommană, romrusă şi orice alt amestec de limbi doar ca să pară cul şi să se dea mari. Barem să am şi eu un cadou frumos cu ocazia naşterii Mântuitorului, să-mi mai treacă din motivele pentru care creierul meu capătă tot mai multe ticuri nervoase. Mă întreb într-un mod foarte serios cât de redus mintal trebuie să fii pentru a fi incapabil să te exprimi coerent în niciuna din două limbi şi să ajungi să le amesteci… fiindcă nu-i un semn că o vorbeşti bine pe a doua (adică p-aia care nu-i maternă, pentru idioţii care se întreabă relativ la ce e a doua o a doua limbă), ci doar că eşti analfabet bilingv.

Să revin la molioarele mele. Că tot mi-a tras-o sistemul britanic de m-a lăsat mut de uimire pentru întâia dată. Ce am învăţat de când sunt aici:

0. Britanicii-s la fel de cretini ca românii, doar că într-un mod mai civilizat şi organizat.

1. În Marea Britanie, eşti respectat ca om şi îţi este ascultată opinia. Dar nu se aplică nimic la nivel colectiv.

2. În schimb, vei fi ajutat să trăieşti mai uşor ca individ.

3. Dacă o sarcină pare grea, nu se va implica nimeni. Dacă pare uşoară, se vor implica toţi până în momentul în care vor da de greu. În orice situaţie, baza se va pune în lider.

4. Este la fel de uşor să devii lider prin manipulare în Marea Britanie ca în România, dar este mai uşor s-o faci prin inteligenţă. Combinaţia lor îţi asigură ascensiunea foarte rapidă fără şmecherii, furturi şi alte chestii specifice politicii româneşti. Cine nu mă crede este idiot, fiindcă este incapabil să se descurce prin cele două mijloace de mai sus, datorită lipsei nivelului intelectual necesar. Cine consideră că-l are, dar îşi menţine opinia, să înceteze a se mai autoanaliza: nu eşti doar prost, eşti şi fudul. Narcisist. Nu vei recunoaşte în ruptul capului. Dar te va roade punctul ăsta. Încet, încet, pe interior, fie că alegi să comentezi contrazicându-mă şi neacceptând frica (sau, dimpotrivă, pozând în cel înfricoşat pentru a încerca să cobori garda adversarului), fie că nu, te va măcina la fiecare pas şi te vei teme să ai de-a face cu mine. Oamenii-s animale simple. Reprezintă nişte preşuri fantastice şi cam atât.

5. Britanicii ştiu să se exprime în engleză la fel de bine ca un papuc zdrenţuit. Sunt la fel de inculţi ca românii. Corecturile articolelor lor mi-o confirmă pe zi ce trece.

6. Primii doi fulgi de nea înseamnă închiderea şcolilor. Următorii doi duc la închiderea facilităţilor. Încă doi şi cade transportul. La opt, deja se închide aeroportul. Oraşul nu mai primeşte lapte şi pâine, EXAMENELE UNIVERSITARE SUNT ANULATE, lumea nu mai merge la serviciu, chiar şi atunci când lucrează într-un spital, străzile devin pustii. The snow shall weep thy fall tonight, / For thou must die…

7. A merge la mai puţin de 25% din orele de curs înseamnă a obţine note mai mari decât 99,9% din an. Cel puţin pentru mine.

8. Oamenii chiar ridică excrementele animalelor de companie atunci când acestea defechează oriunde altundeva în afara coşurilor de gunoi (adică mereu). În România, cetăţenii preferă să-şi lase fârtaţii (mai inteligenţi şi frumos mirositori) să zacă în stradă.

9. În Marea Britanie, în ciuda prostiei şi lipsei oricărui tip de iniţiativă, există conceptul de responsabilitate. Dacă faci un lucru, îţi asumi automat răspunderea pe deplin.

10. În Marea Britanie, profesorii de facultate nu-s majoritar proşti (nu pot garanta asta nici în România, ci doar la FJSC, unde ştiu mai puţină gramatică decât aţa mea dentară), ci chiar au o idee despre ce vorbesc şi despre propria materie şi îşi asumă răspunderea atunci când nu sunt respectaţi (indiciu: este rareori vina studentului că nu se prezintă la cursuri sau că-l consideră pe profesor un retardat, de obicei profesorul nu ştie să-şi organizeze cursul şi e neprofesionist). Deşi, de obicei, sunt respectaţi tocmai fiindcă-şi fac treaba.

11. În Marea Britanie, cursurile nu se bazează pe materiale de acum trei ani şi nu rămân la fel de la un an la celălalt. Ar fi învechite. A se vedea faptul că profesorii-şi fac treaba în loc să se plângă ca muierile bete, adică punctul 10.

12. În Marea Britanie, eşti remarcat pentru inteligenţă şi promovat de alţii, nici măcar de reclamă n-ai nevoie.

13. În Marea Britanie, poţi ajunge cunoscut fără a fi văzut vreodată.

14. Zăpada lor este mai albă decât a noastră. Mereu.

15. Marea Britanie nu este jegoasă şi plină de praf.

16. Marea Britanie are cerşetori români, pe când România are cerşetori români.

17. În Marea Britanie, oamenii care NU vor fi afectaţi de o măsură guvernamentală vor protesta pentru dreptatea celorlalţi.

18. În Marea Britanie, există UNITATE şi COLABORARE.

19. Profesorii britanici NU sunt lideri sau modele impuse. Sunt colaboratori ai studenţilor.

20. Este la fel de uşor pentru un student să dea afară un profesor cum este pentru un profesor să exmatriculeze un student.

Vă este destul?

Nu mai comentez. Că dau în apoplexie.

Rezultatele voturilor voastre au fost:

37% din votanţi, sper că din categoria feminină a cititorilor, nu m-au văzut niciodată sau n-au stat în veci mai mult de cinci-zece minute în preajma mea (altfel e puţin probabil să nu fi spus ceva foarte nesimţit), astfel încât mă imaginează drept o bunăciune (Bread Pită al României) cu care îşi doresc să facă dragoste. Ori asta, ori pur şi simplu vor să mă las naibii de politică, ştiinţă, filosofie, literatură, matematică informatică, sport, socializare şi viaţă în general şi ar fi dispuse să se sacrifice inclusiv pe sine ca să tac odată şi să scap de frustrări. Sincer, apreciez complimentul (sau chiar spiritul de sacrificiu, în funcţie de caz), da’ până acum, singurele chestii care mi-au suportat prezenţa până la a accepta inclusiv să fie linse de mine sunt biscuiţii “Oreo” şi crema delicioasă din ei. Se mănâncă împreună cu un pahar de lapte. Deci nu-mi pun prea mari speranţe în păstrarea procentelor după ce ajungeţi să mă cunoaşteţi.

23% din voturi susţin că nu doar Băsescu, ci şi celelalte bacterii din politica românească sunt nişte entităţi fără materie cerebrală vomitate întâmplător de Univers în ţărişoara noastră nefericită. Asta pentru că orice lucru rău care se poate întâmpla oriunde pe întinderea nemărginită a spaţiului cosmic în mod aleator şi având şanse infime de a avea loc se va petrece, mai mult ca sigur, în România. A se vedea Băsescu, Boc, Patapievici, Cărtărescu, Guţă şi alte geniuri delirante.

14% au zis că da, Băsescu e un idiot. Aşa, scurt şi sec, cum era şi varianta din sondaj.

Tot 14% din respondenţi consideră că n-am priceput că vor să plec în gâtul mamei mele. Am priceput, da’ nu-mi pasă. Dacă aveţi fantezii sexuale cu rudele mele decedate, succes în a le găsi, îs îngropate prin Argeş şi Prahova! Şi le-ar folosi ceva acţiune, că prea au devenit rigide şi reci de ceva vreme.

6% din plictisiţii care au clicuit întâmplător pe sondajul ăla chiar au crezut că am uitat opţiunea “nu” sau că-s tâmpit. Pe a doua o recunosc, da’ puteaţi apăsa varianta de mai sus, pe care au preferat-o mai mulţi, pentru a mă anunţa de asta, că aşa vă cred eu pe voi într-atât de handicapaţi intelectual încât să aveţi utopica impresie că imbecilii ăia nu-s imbecili. Dacă vă loviţi din greşeală cu degetele-n ochi în timp ce vă plimbaţi pe stradă, însă, vă înţeleg şi îmi cer scuze (aştept să se oftice inculţii care au impresia că nu-i corectă exprimarea). Acum vă puteţi întoarce la a linge gardul ca să vedeţi dacă vi se lipeşte limba de el.

Tot 6% din votanţi cred că-s urât, prost şi impotent intelectual. Mare brânză.

În ansamblu, ideea este că vor să facă dragoste cu mine tot atâţia oameni câţi îl consideră pe Băsescu şi şleahta lui o ciurdă de sfertodocţi căzută din copaci în scaunele de la putere. Îmi plac procentele.

Cât despre motivele pentru care n-am mai scris, dar o fac azi, nu vă privesc, da’ vi le pun parţial în faţă, doar ca să vă fac în ciudă şi să mă dau mare cu câte chestii pot face comparativ cu ăştia de preferă să-şi piardă viaţa citindu-mi blogul în loc de a citi o carte, un articol de cercetare sau a face vreun lucru cu adevărat folositor. N-am mai scris fiindcă:

0. Am avut dublul numărului normal de cursuri pentru un student în semestrul acesta. Asta doar ca să am echivalentul a trei ani de cursuri până la sfârşitul celui de-al doilea an şi să-mi pot lua o singură oră în anul al treilea doar ca să-mi bat joc de lume. Ceea ce nu voi face. Fiindcă…

1. Am decis să plec într-un schimb internaţional anul viitor. Fiindcă-s genial, am medii astronomice şi universitatea mă trimite moca. Evident că o să profit de orice ocazie de a mânca pe spinarea proştilor.

2. Am avut cursuri de prim-ajutor şi am făcut voluntariat. Îmi place să văd sânge, chiar dacă nu-s plătit pentru asta.

3. M-am apucat de karate. Şi jiu-jitsu. Şi tir cu arcul. În total, opt antrenamente a două ore pe săptămână.

4. M-am apucat de tango. Două ore săptămânal.

5. Am continuat înotul. O oră şi jumătate pe zi, şase zile pe săptămână.

6. Am devenit reprezentant studenţesc în două facultăţi şi membru în consiliul facultăţii în una. Am descoperit că şi printre profi pot exista idioţi la fel de mari ca printre studenţi, dar numărul şi procentul de persoane inteligente sunt mult mai mari.

7. Am început să lucrez la ziarul universităţii şi am descoperit că ştiu gramatica limbii engleze mai bine ca englezii. Sunt corector.

8. Am citit. Cărţi. D-alea cu pagini şi litere adevărate. N-aveau poze.

9. M-am apucat de Perl şi Python. Păi ce neuroinformatica mea…

10. Am fost invitat să lucrez în laboratorul de Robotică al universităţii peste vară. Evident că am acceptat.

11. Am mers pe jos minim o oră pe zi aproape zilnic.

12. M-am oferit să plec în Bolivia, să mă caţăr prin Anzi. Voi afla dacă voi fi acceptat şi dacă îmi voi permite.

Vă simţiţi proşti şi inutili?

Pe bună dreptate.

Dacă aveţi chef să comentaţi fiindcă mă credeţi prea infatuat, oferiţi şi o soluţie la problema pusă de titlu. Dacă nu pricepeţi ce vrea (caz în care oricum n-o veţi rezolva), ete o variantă dezvoltată:

Se dă un perete impenetrabil şi o fiinţă care nu îi concepe existenţa. Ce va face fiinţa când se va lovi de el?

Doar ca să ating mia de cuvinte în postarea asta, vă mai pun o întrebare (de data asta, una clasică):

Cinci oameni sunt legaţi (imobilizaţi) pe şina A. Un om este legat (imobilizat) pe şina B. Pe şina A goneşte un tren către indivizii imobilizaţi pe ea. Nu este timp pentru dezlegarea lor, trenul nu poate fi oprit înainte de a-i strivi. Singura soluţie este de a schimba macazul, situaţie în care ar fi deviat pe şina B, unde l-ar strivi pe individul legat pe ea. E moral să schimbaţi macazul? De ce?

Una din probleme e veche oricum, de cealaltă mi-am amintit într-o discuţie. Că mai vorbesc şi cu oameni adevăraţi.

Dacă nu ştiţi răspunsurile, nu vă obosiţi cu comentarii în care să spuneţi asta, că doar mă aştept să nu ştiţi. Şi nu, nu voi da nicio soluţie, doar voi confirma când şi mai ales dacă va da cineva răspunsul corect, n-aveţi decât să muriţi de ciudă că nu-l găsiţi din partea mea.

Ajungi la 10:15 la destinaţia la care ai mai ajuns o dată fără să ştii la 9:13, că doar aşa scrie pe biletul emis de CFR (Căile Foarte Rapide), ale cărui întârzieri cumulate sunt de aproximativ 2,5 microsecunde pe deceniu şi pentru care personalul îşi cere mereu scuze în mod politicos şi curtenitor. Realizezi că fraza precedentă era din alt film în momentul în care cazi ca boul într-o groapă care cândva era două linii de tren (pentru sfertodocţii care nu se prind de acord, subiectul e “groapa”) peste care treceai ca să ajungi la peronul principal şi să poţi ieşi din gară. De fapt, călătoreşti cu Căile Ferate Române, te afli în ţara în care eşti şi întârzierile cumulate ale companiei sunt de câteva mii de ani pe vară, pentru care personalul te tratează cu o gură puţind a ceapă care-ţi cere sictirită nişte bilete pe care le compostează şi le returnează aproape aruncându-ţi-le în faţă. Asta când nu-i o labie inflamată care zici că vrea să ţi le înapoieze rectal. Întârzierea ta a fost pe bune şi n-ai coborât de două ori în aceeaşi staţie. E o întârziere perpetuă, la fel de ani de zile, de când s-au apucat să consolideze tronsonul de cale ferată cu incredibila lungime de 120 de kilometri, cu vreo 20 mai lung decât o sutime din Transsiberian. Tronson care va trebui consolidat din nou după ce-l termină, că se-nvechesc noile căi până atunci şi putrezeşte feru’ românesc în ele.

Porneşti pe o şosea infectă şi plină de maşini, faci stânga pe o stradă infectă şi plină de cocalari în şlapi, faci iar stânga printr-un spaţiu verde infect şi plin de cocalari care-şi stafidesc burţile pline de petits avec bière franţuzeşti asezonaţi cu muştar Dijon original şi arii râgâite din Gulă şi Caltaboş. Ajungi la marginea unei păduri infecte şi pline de excremente de cocalar care stă la iarbă verde, mănâncă şi se balegă. Mănânci un Snickers sau un baton de produs final al procesului de defecaţie, că nici tu nu mai eşti sigur dacă l-ai luat de pe jos sau din rucsac, apoi porneşti iar la drum. Mogâldeaţa gâfâie în urma ta, tu eşti fericit că ai scăpat de aroma florilor de muci şi rahat din vale, ajungi la o ţeavă din care iese apă din pământ, băgată acolo pentru bravii aventurieri care trec de primul sfert de oră de mers prin pădure. Mogâldeaţa se odihneşte, tu stai şi priveşti o ciurdă de cretini muntomani hardcore care aleg să urce-n sandale cu avortonii după ei cretini care se îndreaptă spre tine. Sperii copilul-batoză din turmă, aceasta se întoarce. Mogâldeaţa se deşteaptă, dar după o altă jumătate de ceas moare şi o-ntorci la gară. Reiei traseul, puţin îngrijorat de ideea de a nu ajunge la timp sus, deşi e abia 13:00, Valea Cerbului nu-i aşa rea, iar tu n-ai în spate decât vreo zece kile. Urci cu spor, în tihnă şi linişte perfecte, admirând mozaicul de umbre şi lumini penelat cu răbdare migăloasă de natură primprejurul tău, opreşti la fiecare susur de apă să-i asculţi şoaptele abia murmurate şi să-i săruţi oglinda apei sorbindu-i totodată buzele lichide şi reci, pline şi hrănitoare. Îţi continui drumul printre blocuri de stâncă şi grămezi de pietre, printre trunchiuri moarte de copaci locuite de şopârle şi buturugi pe care odihnesc leneşi fluturi ochi-de-păun cu aripi cvasi-sângerii, prin luminişuri şi desişuri, pe sub ramuri de brad şi rădăcini de ranunculacee şi peste săbii de iarbă şi foi de trifoi. Ajungi în căldarea glaciară, pe ultima parte a traseului, după numai trei ore de mers. Dar eşti înfometat şi transpirat, iar oboseala începe şi ea să se manifeste ca rezultat combinat al primelor două şi al soarelui care acum începe să te biciuiască direct, fiindcă ai ieşit din pădure. Continui drumul şi începi să urci cărarea şerpuitoare de pietre înşelătoare care ţi se deschide în faţă monotonă, lungă, uşoară, plictisitoare, ca orice curbă de nivel care te obligă la un zig-zag infinit.

Urci continuu mai bine de jumătate de ceas, alunecând pe pietricele instabile, aproape sucindu-ţi gleznele, asudând tot mai profund la fiecare pas, începi să îţi muşti buzele fiindcă simţi foamea dându-ţi ghes tot mai puternic, neiertătoare ca o amantă, crudă ca o nevastă înşelată, ameţitoare ca abisul celest, picioarele încordate încearcă să se relaxeze şi protestează prin cârcei de fiecare dată când le încordezi din nou pentru a mai face un pas, spunându-ţi să încetezi tortura. Mâinile-ţi tremură, palide, înfometate la rândul lor după sângele care nu mai are energia necesară pentru a le atinge extremităţile. Începi să înjuri printre dinţi, priveşti distanţa pe care o mai ai de urcat, apoi analizezi cărarea. Iei decizia: trebuie să ajungi sus cât mai repede cu orice preţ, aşa că sacrifici siguranţa şi economia de energie pe care le oferă curba de nivel şi ataci panta înierbată pieptiş. Începi să urci trâgându-te în mâini la fiecare pas, înjurând, duhnind tot mai puternic a sudoare, dar îngheţând tot mai tare fiindcă, la acea altitudine, temperatura este cu vreo cincisprezece grade mai scăzută decât e jos, iar norii proaspeţi de ploaie care au trecut deja creasta înspre tine o mai scad cu câteva cu contribuţia vântului pe care-l aduc cu sine pe bidiviu-i sălbatic şi de trăznete fornăitor. Transpiri, îngheţi, pielea ţi-e rece ca gheaţa, viscerele fierb din cauza efortului, foametea, oboseala, cârceii din mâini şi picioare, durerea însângerată a buzelor muşcate până-n pragul despicării, creierul blocat pe ritmul supravieţuirii, setea care începe să refuze a-ţi da şi ea pace, refuzul de a-ţi bea ultimele rezerve de apă din dorinţa de a le păstra pentru a doua zi, dacă o mai apuci, toate încearcă să te împingă în jos şi să te forţeze să eliberezi strânsoarea în care ţii captive cele câteva fire de iarbă care te despart de prăbuşirea în gol, să laşi moale talpa care-ţi reprezintă singura priză şi barieră în calea căderii între şisturi şi a morţii care vrea să te răpească şi să te plaseze printre titanii de stâncă din juru-ţi. Simţi cum fiecare pas îţi face noi băşici la picioare, pe tălpi, pe degete, între degete, pe băşicile deja existente, cum fiecare înfige ace înroşite sub foc în nervii tăi senzitivi, stimulându-i până la refuz, făcându-te să scrâşneşti din dinţi până-i transformi în făină, însângerându-ţi gingiile şi limba. Îţi juri că nu vei mai urca niciodată un munte, că viaţa ta de muntoman s-a sfârşit aici, nemâncat de 13 ore, plin de bătături, îngheţat şi transpirat în acelaşi timp, cu palmele, antebraţele şi genunchii zgâriaţi de la toate vârfurile de rocă posibile în care te-ai proptit sau peste care te-ai târât. Nu mai vezi în faţa ta decât pământul acoperit de iarbă scurtă peste care-ţi tragi figura, gustând firele, fiindcă abia dacă te mai poţi ridica şi nici măcar nu mai vrei asta. Ajungi la ultima gâlmă, stâncă pură, curată, cu prize zgrunţuroase, aspre, neiertătoare pentru buricele degetelor tale, uscată, ascuţită. Te târăşti şi pe asta, refuzând moartea, refuzând leşinul, refuzând foamea, refuzând setea. Ridici figura către nori, încercând să vezi cât mai ai… Zece metri… şapte metri… cinci metri… observi în stânga un colţ neobişnuit profilându-se pe cerul înnorat câţiva metri mai încolo… trei metri… colţul se transformă uşor-uşor într-un acoperiş, realizezi că te apropii de cabană, că imediat ce vei trece gâlma de stâncă te vei trezi la doar câţiva metri de mers pe platou de intrare, încerci să mai urci… doi metri… un metru… vârful. Nu e o victorie, însă, e doar o înfrângere evitată… apoi te întorci. Te aşezi. Priveşti valea din care ai venit, luminată doar de câteva raze de soare. Priveşti Colţii Morarului înălţându-se maiestuos de-a dreapta ta şi Valea Cerbului şi Şistoaca Bucurei în faţă, cu Buştenii mici din care ai venit pierduţi undeva jos, în vale, printre verdele pădurii de conifere. Priveşti căldarea glaciară prăbuşindu-se deznădăjduită în braţele Crestei Morarului, coborând ca într-o îmbrăţişare colosală înspre Muntele Coştilei şi Vârful Ţapului, înecată de izvoare născute de zăpezile topite-n subteran din iarna trecută, izvoare încă nesecate în miez de vară, salutate de copitele sprintene ale caprelor negre şi de safirul dumnezeiesc vegheat de Zeul Soare, păzite noaptea de stelele Tăcerii şi de Luna întristată ce-şi clipeşte lumina pâlpâindă de cleştar peste răceala strălucitoare a Pământului ce o refuză de miliarde de ani. Priveşti firele de iarbă scurte, nemişcate, nederanjate de niciun vânt şi izbândind cruzimii oricărui ger, priveşti coroanele micuţe ale celor câteva flori-prinţese ale covorului timid înverzit printre stâncile seci, ostile, singuratice şi pustii ca sufletul unui Geniu, flori-regine ai celor câţiva centimetri pătraţi ai lumii fiecăreia din ele, flori-fecioare ingenue şi care poate nici nu ştiu de suratele lor imediate, aşteptându-şi amorul cu vreo insectă nesemnificativă a înălţimilor care se refuză la rându-i îngheţului. Priveşti vârfurile melancolice şi distante, reci şi tăcute din depărtări şi de-aproape, înfăşurate în mantiile lor de aer rarefiat în care-şi lasă gândurile bătrâne să zburde sub forme albe de nori îngheţaţi şi rătăcitori, fără ploi şi fără lacrimi, hălăduind pe întinderea universală până la disoluţia completă într-o stare necunoscută, urcând mereu către Soare până rămân fără aer şi se pierd în vidul cosmic la fel ca un călător pierdut pe crestele izolate, moarte sau veşnic adormite, de piatră.

Atunci realizezi victoria. Conştientizezi microbul virusul care te leagă de acele poteci marcate ori nemarcate pe care le urci cobori sau traversezi de acele povârnişuri pe care le abordezi pieptiş de acele curbe de nivel pe care le înjuri din întreg sufletul pentru ca apoi să le adori şi să le admiri înzecit şi îţi dai seama că nu te vei putea opri nu te vei putea abţine de la a încerca din nou ştii bine de ce.

Există oameni care să merite asta?

Şi astfel, postarea devine ciclică, iar voi o veţi tot reciti până vă vor face toţi neuronii şi ochii “poc!”.

Postarea de faţă ar fi trebuit să fie o refulare, urmarea logică a nervilor făcuţi de când sunt în România, dar s-a nimerit să nu mănânc o madeleină, ci să-mi amintesc pur şi simplu de un moment plăcut între altele trăite, în mod incredibil, în fantastica noastră patrie şi să-l scriu ca preludiu la ceea ce va urma. Acum nu-mi mai e lene să scriu, dar am devenit brusc ocupat. Refularea rămâne pentru altă dată. Dacă aveţi chef de citit, puneţi dracului mâna pe-o carte şi nu vă mai uitaţi pe porcăria asta de blog. Serios. Şi-aşa apar noutăţi pe el din an în Paşte.

“Subject: Incompetenta la nivel institutional

O aveti.

Subiectul 5 al probei de limba romana a examenului de admitere la nivel de licenta din acest an ofera ca varianta corecta de raspuns in baremul de corectare optiunea C: “Nu stiam cat ii priii vizita mea, ca de obicei, scurta.” Perfectul simplu, la persoana a treia singular (“Cine prii?” “Vizita.”), nu are desinenta in cazul conjugarii a VI-a (limba romana are unsprezece clase flexionare – conjugari – pentru verbe conform noii gramatici, element de care sunt sigur ca cadrele didactice ale FJSC – scuzati cacofonia care nu putea fi evitata prin substituirea “cadrele didactice” cu “profesorii” din cauza infamului articol posesiv “ale” – sunt perfect constiente), dupa cum spun atat “Gramatica limbii romane”, publicata de Editura Academiei Romane in 2005, cat si “Dictionarul ortografic, ortoepic si morfologic”, publicat de editura Univers Enciclopedic in acelasi 2005. Desigur, cum niciun tom nu este scutit de erori, “Gramatica limbii romane” ofera, in editia cu coperte sau coperti (alegeti termenul preferat, fiindca ambele variante sunt corecte conform volumului citat pe a doua pozitie in enumeratia de mai sus) albastre, un exemplu care contrazice regula stabilita de ea insasi pentru conjugarea a VI-a in pagina imediat precedenta, anume “el citii” in loc de “el citi” pentru persoana a treia singular. Cum ambele surse (GLR2005 si DOOM2005) prevad insa o regula care sustine ca verbele de conjugarea a sasea (si toate cele apartinand vechii conjugari a IV-a) nu au desinente de perfect simplu dincolo de cea de infinitiv in cazul persoanei citate, exemplul oferit de UNA din cele doua surse este eronat (de altfel, DOOM2005 ofera un exemplu corect pentru verbul “a veni”, care, este drept, nu este de conjugarea a VI-a, dar apartine vechii conjugari a IV-a si respecta regula impusa de ambele surse). Este lesne de inteles care sunt radicalii verbelor din conjugarea a VI-a, de tipul celor “a citi”, “a prii”, “a mari”, “a ispravi”, “a nimeri” etc.: “cit-”, “pri-”, “mar-”, “isprav-”, “nimer-” etc.. Daca acestora li se adauga doar terminatia de infinitiv la persoana a treia singular a perfectului simplu, se obtin formele: “citi”, “prii”, “mari”, “ispravi”, “nimeri” etc. (cele doua puncte de dupa “etc.” au o justificare evidenta acum, sper).

Rationamentul FJSC, insa, este altul, unul care, aplicat in realitate, ar duce la asemenea fraze:

“Dupa ce domnul Coman citii e-mailul unui amarat, el marii salariile profesorilor care creasera subiectele pentru examenul de admitere la nivel de licenta in 2010, iar dupa ce ispravii cu semnaturile necesare, nimerii a manca un ou stricat, care nu-i priii.”

Vi se pare corecta la nivel ortografic aceasta fraza?

Presupunerea ca subiectele au fost redactate tinandu-se seama doar de exemplul oferit de GLR2005 in loc de a se respecta regulile propriu-zise prevazute atat in ea, cat si in DOOM2005 nu ar face decat sa jigneasca cadrele didactice (din nou, scuzati cacofonia produsa de imposibilitatea inlocuirii cu “profesorii”) responsabile de aceasta operatiune, fiindca, evident, unui examen de o asemenea amploare (mai bine de 5,5 candidati pe loc daca se aduna locurile de la buget si cele de la taxa) i (sau, poate, “ii”?) se acorda o atentie mai mare decat cea absurd de superficiala sugerata de aceasta idee infantila. Eroarea este cu atat mai greu de trecut cu vederea cu cat numarul de grile a fost de numai cincisprezece, fapt care ofera suficient timp pentru verificarea corectitudinii lor de catre niste indivizi teoretic specializati in respectar-e-a linbei rromaneshti. De altfel, citirea acestui e-mail trebuie sa fi durat mai mult decat o asemenea verificare.

V-am scutit de efortul de a fi nevoiti a pierde timp cu publicarea erorii pe site-ul facultatii, am publicat-o personal pe blog, alaturi de explicatiile de rigoare.

Felicitari pentru vicierea rezultatelor a 1025 de candidati, sper ca macar o parte sa fi fost indeajuns de norocosi incat sa fi ales varianta gresita “C” drept corecta.

O zi placuta.

*******************************,
Fost student dezgustat de Romania.

P.S.: Scuzati absenta diacriticelor, imi este teama de interpretarea pe care GMail ar putea-o oferii (sic!) codarii folosite (uneori sunt afisate coduri ANSII in locul lor).

P.P.S.: Imi voi permite sa consider atat acest e-mail, cat si eventualele raspunsuri drept materiale neconfidentiale, publice, fiindca eroarea afecteaza direct 1025 de oameni, plus (indirect) eventualele persoane apropiate acestora.”

Probabil n-a observat-o. N-am primit răspuns la o zi după expediere. Probabil o voi trimite şi altor câţiva profi, doar e neconfidenţială, aşa cum e specificat, măcar unul să se simtă.

Vă simţiţi batjocoriţi? Bun venit la Universitatea Bucureşti!

π.Σ.: Da, mi-am şters numele doar din varianta de pe blog, dar nu-mi pasă dacă altcineva va ţine să-l facă public. Nu vreau să-l fac personal.