Pavlov?

Iată că n-a trecut mult de la crearea blogului, că m-a apucat deja cheful de o primă refulare.

După un efort pe care sunt dispus rareori să-l fac, astăzi am reuşit în sfârşit să mă trezesc la 07:20 pentru a ajunge la cursul de la opt fix. După un mic-dejun inexistent, m-am îmbrăcat şi am pornit spre Universitate. Pe jos, ca de obicei. Am trecut, tot ca de obicei, pe lângă Carrefour-ul de la Unirii, unde am fost martorul celui mai frumos exemplu al stupidităţii şi banalului speciei umane pe care l-am întâlnit în ultima vreme.

Un grup de vreo douăzeci de persoane stătea şi aştepta în faţa uşilor culisante ale magazinului momentul deschiderii acestuia, pentru a face cumpărăturile. Oamenii nu făceau nimic – doar stăteau şi aşteptau, privind cu jind prin geamurile transparente către interiorul în care se aflau produsele râvnite. Tot oraşul forfotea încă de la acea oră, ca orice capitală mondială de peste un milion de locuitori, toate străzile erau deja pline de maşini şi de indivizi care se grăbeau către locurile de muncă, iar claxoanele răsunau în intersecţii. Peste tot era zgomot şi mişcare, cu excepţia acestui loc, în care timpul parcă stătuse în loc pentru mâna de oameni care aştepta, răbdătoare şi imobilă, sosirea orei 08:00, oră la care urma să se deschidă magazinul. Nimic altceva nu conta – doar ideea de a fi primii clienţi ai acelei zile, de a face cât mai repede cumpărăturile şi de a scăpa de cozile zilnice formate în Carrefour Unirii.

Şi atunci mi-a venit în minte Pavlov. Pavlov şi experimentul lui cu câinele. El a reuşit să obţină condiţionarea unui reflex la câine, acela al salivării, prin asocierea mâncării cu un clopoţel. El l-a făcut pe câine să asocieze ora mesei, mâncarea, elementul care satisface instinctul de bază al foamei, cu sunetul unui clopoţel. Societatea şi consumismul au reuşit cu succes ceva similar. I-au făcut pe oameni să asocieze mâncarea cu supermarket-urile, respectiv obţinerea cât mai rapidă şi facilă a acesteia cu prezentarea la magazin încă de la orele deschiderii, pentru a evita cozile formate de către ceilalţi indivizi aflaţi în căutarea potolirii aceleiaşi nevoi fizice. Cum ora deschiderii era 08:00, reflexul a devenit acela al sosirii acolo cu câteva minute înainte pentru a face cumpărăturile. Nimeni nu protestează, nimeni nu comentează, toţi tac şi aşteaptă cuminţi „sunetul clopoţelului”, sosirea orei deschiderii, momentul care marchează sosirea farfurioarei cu mâncare sau, în acest caz, cumpărarea alimentelor. Heh. Mai e puţin până se va ajunge la acea societate ideală de oameni-câine. Până atunci, nu trebuie decât să aşteptăm şi să ne comportăm la fel ca până acum.

Şi ca să-mi continui refularea (şi fiindcă nu se poate să creezi un blog fără să vorbeşti la un moment dat despre asta), o să atac acum şi deja clasicele şi stereotipicele relaţii.

Nu pot pricepe cum, după atâtea secole de minciuni şi adultere, femeile şi fetele au rămas la fel de proaste. Ba chiar au devenit mai rău. Deşi noi, ca băieţi/bărbaţi, minţim de îngheaţă apele, ele continuă să ne creadă şi să se implice emoţional în relaţii care în cele mai multe cazuri duc la un eşec total (sau la o căsnicie banală, ceea ce este la fel de stupid). Iar în momentul în care eşuează, plâng şi suferă pentru că l-au crezut pe „el” diferit de ceilalţi, sensibil, frumos şi mai ştiu eu cum. Ha?

Prostituatele ar trebui să se considere oarecum privilegiate, pentru că sunt probabil femeile minţite cel mai puţin de pe întreaga planetă atunci când vine vorba de sentimente. Cei mai mulţi bărbaţi aleg una pentru unul din următoarele motive, pe care nici nu se obosesc să îl ascundă în momentul în care rulează prezervativul (sau nu) şi se află deja în pre-penetraţie:

1. Au nevoie fizică. E normal, e instinctiv.

2. Proasta aia de prietenă încă nu vrea să se culce cu el, deşi se văd deja de două săptămâni şi i-a cumpărat trei sticle întregi de Cola.

3. S-a plictisit de nevastă/prietenă şi vrea ceva nou şi de scurtă durată, după care se va întoarce la eterna monotonie.

Eh, acum este evident că niciun bărbat din lume nu va fi atât de tâmpit încât să plătească cine ştie câte sute de lei/dolari/euro/lire/etc. pentru o partidă când poate avea sex moca printr-o relaţie. Pentru că asta au ajuns să însemne relaţiile prezentului pentru un bărbat: sex moca (sau cel puţin sex foarte ieftin). Nu mai e nici măcar ca în trecut, când cucerirea unei femei se făcea cu o cheltuială substanţială de timp şi bani. Nu, acum e mult mai simplu: o scoţi în oraş, îi cumperi un suc (o pui pe ea să-şi plătească restul consumaţiei eventual), îi spui câteva vorbe frumoase care să-i sugereze că intenţionezi să te implici într-o relaţie serioasă, care să treacă dincolo de atracţia fizică (sau, într-un limbaj ceva mai colocvial, „o faci din vorbe”) şi gata! Dacă ai noroc, „îţi iese schema” încă din prima seară. Dacă nu, va dura o săptămână-două şi te va mai costa câteva sucuri, în funcţie de cât de castă se dă femela. Dacă merge bine, repeţi figura până în momentul în care te plictiseşti şi vrei altceva sau cel în care ea se prinde, te numeşte porc şi nu mai vrea să te vadă.

Acum, întrebările sunt de ce ţine minciuna şi de ce bărbaţii trebuie să mintă pentru a-şi obţine „doza”. La prima întrebare, răspunsul e simplu: pentru că mai toate fetele sunt naive şi proaste şi te vor crede pe cuvânt când le vei spune că te implici. La a doua, este la fel de simplu: pentru că dacă un bărbat se duce la o tipă şi o întreabă direct dacă vrea să şi-o tragă cu el, primeşte de obicei o palmă. Rar se găsesc nimfomane. Aşa că e mult mai simplu să minţi o fraieră, să dai trei lei pe un suc şi să ajungi cu ea în pat. Şi e şi mai ieftin decât a te duce la curve.

Eh, acum este adevărat că şi relaţiile s-au trivializat enorm. Dacă iei o tânără de 20 de ani de pe stradă şi o întrebi câţi iubiţi a avut, în cele mai multe cazuri (şi mai ales dacă arată bine), degetele de la o mână nu vor fi destule pentru a-i număra (şi, eventual, enumera, dar numai dacă îi mai ţine minte pe toţi pe nume). Culmea este că toţi au sfârşit prin a fi nişte porci şi că fiecare experienţă a învăţat-o multe, deşi nu îndeajuns încât să realizeze cu cine se „cuplează” în următoarea „tură”.

Curiozitatea mea este de unde naiba găsesc toate timp pentru a avea atâţia iubiţi! În fine, răspunsul este simplu şi se găseşte chiar în rândurile de mai sus, dar eu încă vreau să refuz să cred că lumea s-a înjosit într-atât încât relaţiile prezentului să ajungă a fi nimic mai mult decât jocuri de împerechere pe care le poţi întâlni la orice animal sălbatic, jocuri care constau într-un mascul care atrage o femelă, se împerechează cu ea, apoi pleacă în căutarea alteia. Dar este irelevant ce vreau eu să cred sau să refuz, pentru că mă confrunt cu o realitate care nu dă doi bani pe dorinţele mele. Eu încă sunt stânjenit de ideea sărutării unei fete după mai puţin de o lună şi jumătate sau două de întâlniri.

Ah, şi apropo de sărut, mi se pare oarecum stupid sărutul „franţuzesc” în care scopul parcă ar fi să-ţi bagi cât mai adânc limba în gura şi gâtul perechii pentru a vedea dacă eşti capabil s-o faci să-ţi vomite în gură. Doar câinii mai au moduri similare de a se linge reciproc.

Dar, până una-alta, ce să mai discuţi două luni cu o fată din ziua de azi? Că a vorbi despre implicaţiile mitologice ale operei lui Richard Wagner nu-i pică ei bine, iar a discuta despre opera poetică a lui Immanuel Kant nu-ţi vine ţie bine (şi da, sunt convins că foarte puţini dintre voi vor pricepe ironia fără a căuta pe Google despre ce e vorba şi puţini o vor pricepe chiar şi după, dar asta doar pentru că sunteţi inculţi).

Ne credem specia supremă a lu’ peşte, dar tot ce-au realizat progresul social şi economic, respectiv tehnologia a fost să ne readucă la nivelul animalelor sălbatice din punct de vedere al celor două instincte de bază ale supravieţuirii (cel de hrănire şi cel sexual).

Ha-ha, ce interesant.

~ de tralala01 pe Martie 7, 2009.

4 Răspunsuri to “Pavlov?”

  1. Comentariu şters pentru că nu respectă regulile 2 (nu avea diacritice) şi 6 (nu existau argumente care să sprijine afirmaţia că blogul este cretin (ceea ce oricum am spus şi eu în unul din primele posturi, da’ în fine…), nici motivul pentru care să-mi şterg singur postul sau posturile).

    tralala01.

  2. 🙂 Te-ai gândit să devii psiholog?
    Într-un fel, se poate aplica experimentul lui Pavlov (readaptat, în funcţie de conjunctură şi subiecţi) şi la femeile de azi. Oare la ce salivează? Culmea, relaţiile seamănă izbitor între ele. Mitul Androginului e fază expirată azi, dar…se găsesc destui care mai şi cred. E drept, majoritatea îşi ia ţeapă! (o expresie aiurea!).
    Cam misoginistă perspectiva. Cât despre iubire, intangibilă sau nu, citez un vers: „Vreau sa te pipăi şi să urlu: Este!”.:)
    Eu cred că acum iubirea e pipăială, mai sunt excepţii, e drept.

    • Textul pare într-adevăr misogin la prima vedere, pentru că e scris din perspectiva bărbatului. Dar mie nu mi se pare că ar fi, pentru că, după opinia mea, prezintă realitatea: bărbaţi imbecili care nu gândesc decât cu zonele genitale şi femei naive care-i cred. Iar din faptul că ele au mulţi iubiţi se poate deduce şi inversul, că ei sunt desfrânaţi şi nestatornici (ca să folosesc termeni moderaţi). Dar mi-a fost lene să privesc şi din cealaltă perspectivă, aşa că am lăsat totul aşa. Nu sunt misogin, îi dispreţuiesc pe toţi în mod egal.

  3. ,,Eu despre oamenii foarte, foarte apropiaţi nu pot să vorbesc şi să scriu. Ea este astăzi, pentru mine, familia, singura pe care o am. Familia esenţială. Este o persoană cu care am trecut peste diversele vîrste ale îndrăgostirii, prieteniei, coabitării, căsniciei, negocierii cu realul, exilului. Exilul ne-a lovit pe amîndoi, în moduri diferite, eram amîndoi destul de fragili. Sîntem astăzi o celulă. O celulă românească. La noi în casă limba română domneşte. Pot să evoc toate etapele noastre, fascinaţia mea de cînd am văzut-o prima dată, cînd trecea la Universitate ca o prinţesă. Între timp, am trăit împreună, am îmbătrînit împreună, e scandalos astăzi, şi pentru unii ruşinos, să spui că eşti căsătorit de 40 de ani. Între timp, alţii au parcurs şase-şapte căsnicii. Nu, la noi este aşa cum este şi poate că nu e chiar rău.”

    O afirmaţie de-a scriitorului Norman Manea. Uite, că există şi iubire şi chiar şi azi, mai sunt cazuri. I-am văzut pe soţii Manea anul trecut, chiar e vizibil că sunt îndrăgostiţi chiar şi acum.
    Şi totuşi este!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: