Orfeu şi Bucureştiul

Am fost miercuri la „Orfeu şi Euridice” („Bulandra”, sala „Toma Caragiu”). Înainte de a ajunge la spectacol, însă, am avut parte de o nouă ciocnire cu sublimul neant bucureştean.

Îmbrăcat de teatru, mergeam pe bulevardul Unirii pe la ora 20:25. Mă grăbeam, întrucât eram deja în întârziere, când deodată sunt oprit de un individ cam de 45 de ani, îmbrăcat în zdrenţe, cu o barbă nerasă de câteva săptămâni şi pe jumătate încărunţită, care purta o sacoşă la fel de jigărită şi jalnică precum el. Mă întreabă dacă sunt bucureştean, iar eu, în naivitatea mea (totodată circumspectă, pentru că o senzaţie de déjà-vu care nu-mi dădea pace îmi spunea că acel om urma să-mi ceară bani), mă opresc şi îi răspund că da, în speranţa că îmi va cere lămuriri cu privire la o adresă oarecare. În acel moment, desigur, străinul se apropie puţin şi mă întreabă dacă nu cumva am doi lei, pentru că el e muncitor dracu’ ştie unde, pe la un şantier, iar el şi colegii lui abia dacă mai au bani să trăiască de pe o zi pe alta. Nu aveam doi lei, aveam douăzeci (nu car tone de bani după mine, în primul rând pentru că n-am şi în al doilea pentru că iau cât ştiu că îmi trebuie tocmai pentru a fi jefuit de cât mai puţin dacă sunt atacat), dar nu i-am dat niciunul. Din simplul motiv că mă scârbea nu doar înfăţişearea lui de animal scârbos, ci şi faptul că încerca să mă mintă, iar minciuna mă agasează.

Nu ştiu cum, dar de la o vreme cerşetorii care au între 30 şi 50 de ani şi umblă îmbrăcaţi în zdrenţe ceva mai groase (şi nu sunt chiar complet jegoşi) au început să folosească scuza asta a venitului în Bucureşti pentru a lucra pe şantier şi a rămasului fără bani. Mi s-a întâmplat de mai multe ori în ultimele săptămâni să fiu oprit de astfel de oameni pe stradă (probabil şi fiindcă eu merg foarte mult pe jos şi nu folosesc mijloacele de transport în comun), care aveau toţi aceeaşi idee de pornire, faptul că munceau. Desigur, motivele pentru care rămăseseră fără bani sau pentru care aveau nevoie „urgent” tind să varieze (şi nu sunt niciodată de tipul „vreau să beau o bere”), de la nevoia de hrană la necesitatea de a cumpăra o cartelă de metrou pentru a ajunge în Pipera. A doua mă face mereu să râd, pentru că dacă eu merg pe jos peste tot, atunci şi ei, muncitorii lu’ peşte, ar putea face acelaşi lucru. Drumul Pipera-Universitate, pe jos, răpeşte cam o oră şi jumătate de viaţă, şi ştiu asta pentru că l-am făcut. Pe jos. Deci ăia care n-au bani să ajungă acolo (adică „doileidoozeci” cu metroul) pot merge pe jos 90 de minute în loc de a cerşi tot atâta timp (şi a câştiga mai mult, e drept) folosind o astfel de minciună.

Cum le-a venit tuturor brusc ideea asta de a ne spune că, de fapt, ei chiar muncesc, nu ştiu. Dar deja prea mulţi au spus-o ca s-o mai cred. Şi nu mă deranjează atât de mult faptul că cer bani, cât o face acela că mint şi susţin că muncesc. De aceea, nu le dau nimic. Şi sper să moară toţi. Dar în chinuri cât mai groaznice, care să dureze preferabil în jur de două săptămâni. Eh, aici semăn puţin cu Istodor. Şi asta numai pentru că spun că muncesc când n-o fac, nu pentru că cerşesc. Prefer să-i dau bani unuia care minte că-i e foame decât unuia care minte că munceşte. Eh, asta e, fac discriminare în domeniul minciunilor.

Că tot veni vorba de discriminare, acum vreo două-trei săptămâni aşteptam pe cineva (părinţii erau plecaţi), când deodată aud bătăi în uşă. Mă uit prin vizor – un ţigan infect care spunea că e de nu ştiu unde. La uşa vecină bătea alt ţigan, ceva mai puţin infect şi mai mic. Fiindcă insista şi persoana (mult) aşteptată trebuia să vină în mai puţin de zece minute, am deschis. Îmi spune că e gunoier şi că urmează ziua gunoierilor (ce dracu’ o fi aia nu ştiu, dar el sigur era un gunoi), motiv pentru care el şi „băieţii” strâng bani de la blocurile la care sunt repartizaţi pentru a duce gunoiul. Mă întreabă dacă am bani. Realizez că e mult mai simplu să-i dau 10 lei şi să-i spun să se care decât să încerc să-i explic că n-am nimic şi, deşi ştiam că probabil urma să se ducă în crâşmă cu tovarăşul, îi spun să aştepte şi mă duc să iau 10 lei. Când mă întorc – surpriză! Voia mai mult. Redau discuţia:

„- Poftiţi! spun eu.

– Ah… păi ştiţi, noi suntem 19 gunoieri…

– ?

– Păi strângem 50 de lei de la fiecare apartament, nu 10…

– Da? OK, staţi puţin.”

Dispar, revin cu telefonul mobil în mână, fără niciun ban şi cu un cuţit de vânătoare la spate, la cureaua pantalonilor (pentru situaţia în care ar fi încercat să mă atace):

„- De la ce firmă sunteţi?

– De la firma care strânge gunoiul…

– Bun, bun, dar de la ce firmă? Vreau să sun să mi se confirme că e ziua gunoierilor…

– Păi de ce să sunaţi?

– Pentru că dacă nu sun la firmă, sun la Poliţie şi aştept să vă salte pentru tentativă de înşelătorie, după care depun plângere penală.

– Da’ de ce pui să ne salte, şefu’, că doar am cerut şi io nişte bani pentru ziua gunoierilor, ce am făcut?!

– 50 de lei?

– Da, dar să ştiţi că nu trebuie neapărat să dai 50 de lei dacă e, poţi şi 10, nu contează…

– Păi parcă eraţi 19 gunoieri. De ce aţi cerut 50 de lei iniţial?

– Pentru că atâta cerem toţi!

– Da? Păi de ce n-aţi mers la administrator direct, să-i spuneţi să treacă asta în tabelul întreţinerii şi să se strângă centralizat?

– Păi ştiţi cum e cu impozitele…

– Da, ştiu cum e cu impozitele, dar nu prea mă interesează, spuneţi la ce firmă lucraţi, vă rog.

– Uite, dacă nu vrei, nu trebuie să dai nimic…

– A, da? Bine, bună ziua!”

Şi în acel moment am închis uşa, în primul rând pentru că deja mai era puţin până la sosirea „oaspetelui” şi în al doilea pentru că eram deja complet scârbit. Oamenii sunt idioţi. După ce că eşti dispus să te laşi păcălit cu 10 lei doar de dragul de a scăpa mai repede dintr-o hoţie, se mai apucă să şi pluseze?  Unde se crede, în Parlamentul României? E ca şi cum te duci la un tip care îţi face cadou o găleată cu aur, da’ tu îi mai furi şi un inel. Numai aşa, ca să ai. Dar măcar nu am fost atacat.

Şi acum, să trec la partea plină a paharului, şi anume reprezentaţia tragediei „Orfeu şi Euridice” (jucată însă după scenariul din perioada barocă din care a făcut parte şi muzica (o partitură de Glück modificată întrucâtva), conform căruia Euridice nu moare definitiv a doua oară, ci este reînviată de Amor). După ce era să întârzii la teatru fiindcă m-am rătăcit în Bucureşti (da, eu! Am apucat din greşeală pe strada Dimitrie Gerota, medic (heh, instinctul) în loc de a o lua pe Jean-Louis Calderon, jurnalist (ce spuneam?), însă am reuşit să ajung pe cea de-a doua, pe care se află teatrul „Bulandra”, după ce am făcut câteva cotituri gândite în funcţie de poziţia geografică pe care mi-o estimasem şi am ajuns pe Batiştei), am descoperit, aproape deloc uimit (că doar eram în România) că locul meu din rândul 10, de pe centru fusese deja ocupat, aşa că am stat ceva mai în margine pe acelaşi rând şi am sperat să nu vină posesorul de drept al noului meu loc. Şi n-a venit. Din păcate, n-au venit nici cei cu bilete pentru cele trei locuri din dreapta mea, motiv pentru care acestea au fost ocupate de un cuplu de idioţi care până atunci stătuse pe scaunele de pe scări (cine a mai cumpărat bilete la „Bulandra” după epuizare ştie la ce mă refer) şi care a flecărit pe parcursul a jumătate din reprezentaţie. Dar am trecut şi peste asta. Doar sunt obişnuit cu proştii.

Spectacolul în sine a fost foarte bun, dar nu excelent. Florentina Onică (Orfeu) a avut o prestaţie apropiată de fantastic, însă a fost evidentă incapacitatea ei de a atinge anumite note înalte în câteva momente de pe parcursul desfăşurării spectacolului. Mediana Vlad (Euridice – Suflet) a avut şi ea o prestaţie aproape fără cusur şi a fost excelentă în ariile finale în care alto-ul ei a fost destul de solicitat. Claudia Deleanu (Amor), în schimb, mi-a părut a patetiza excesiv personajul şi a-i da o înfăţişare prea umană, deoarece zeul a părut că plânge şi se frământă pe tot parcursul reprezentaţiei, uneori trăirile sale părând chiar mai intense şi mai intens-umane decât cele ale lui Orfeu, ceea ce, după cum se ştie, era ilogic şi deplasat. Corul, pe de altă parte, şi personajele generice sau de tip larvă au completat într-un mod ireproşabil decorul (oarecum kitschos şi exagerat, la fel cum au fost şi costumele şi măştile, de altfel, în unele părţi, însă de-a dreptul acceptabil pentru ceea ce oferă în general teatrul românesc), înfăţişând superb atmosfera Infernului prin care trece Orfeu în căutarea iubitei sale. Orchestra a fost la rându-i la înălţime şi a reuşit să smulgă chiar câteva ovaţii în picioare la sfârşitul reprezentaţiei, însă nu pe atâtea pe câte m-aş fi aşteptat după citirea atâtor cronici entuziaste ale spectacolului. În ciuda acestor mici scăpări, spectacolul este unul de calitate, mult peste media a ceea ce se poate vedea în arta teatrală bucureşteană (şi, evident, naţională), iar tinereţea şi entuziasmul actorilor principali, alături de talentul lor, merită din plin aplauzele primite. Din nou, „Bulandra” este un teatru care nu dezamăgeşte (şi nu m-a dezamăgit niciodată), spre deosebire, de exemplu, de „Nottara”.

Cât despre Bucureşti, rămâne oraşul în care orice mi se pare posibil: după ciocnirea cu deja obişnuita ipocrizie şi mizerie socială românească, a urmat interpretarea magistrală de la „Bulandra”, într-un contrast cum nu prea mai poţi întâlni în ţările civilizate. Măcar aici avem şi noi farmecul nostru, chiar dacă nu pozitiv. Sper că înţelegeţi ideea, pentru că mie îmi este lene să o mai extind.

~ de tralala01 pe Martie 13, 2009.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: