Grasa şi „Baiadera”

Dacă tot mai ţin blogul ăsta o vreme, a venit timpul să mă mai plâng de ceva, că altfel nu s-ar putea.

Am fost duminică la „Baiadera”. La Operă. Acolo unde te aştepţi să dai peste oameni inteligenţi, culţi şi educaţi (ceea ce în general se întâmplă, însă numai până la un punct, după cum veţi observa). M-am dus din considerente atât profesionale (intenţionez să scriu o cronică fie la aceasta, fie la „Evgheni Oneghin”, pentru a mă menţine în sfera rusească şi a-mi păstra „mâna”, dacă nu a-mi reintra în formă pentru imposibila recenzie la Paulescu), cât şi personale (sunt înnebunit după Bianca Fota, o balerină excelentă, o profesionistă (aproape) desăvârşită, dar şi o tânără frumoasă (cu un aspect general foarte plăcut), modestă şi, am încredere, cultivată şi inteligentă).

Ajung, trec prin procedurile obişnuite, devenite deja mecanice (controlul biletului, lăsatul pardesiului la garderobă, achiziţionarea programului – toate prin interacţiunea cu angajatele îmbrăcate în ţinute de culoare roşu-vişinie, pentru a se asorta cu aspectul instituţiei) şi îmi ocup locul. De data aceasta, în rândul paisprezece, pe centru. În spatele meu – o babă. Multă babă, de altfel. Citesc programul ca să nu mă plictisesc, fiindcă ajunsesem cu jumătate de oră înainte de începerea spectacolului, apoi privesc puţin în jur. Nu trec două minute de la momentul în care ridic privirea, că apar trei adolescente de un imbecilism cotidian (din păcate) chiar lângă mine, pe culoar. Discuţia lor a fost o îmbinare tragi-comică pe care nici măcar Caragiale n-a prevăzut-o. Citez:

„Adolescenta 1 (mirată): Fată, sigur aici e, că e cam mic…?

Adolescenta 2 (sigură pe sine): Da, fată, n-ai văzut că scria afară «Baiadera» !

Adolescenta 1 (încă sceptică): Da, dar parcă e prea mic aici. Nu are cum să fie aici, fată!

Adolescenta 3 (dominatoare): Ba sigur e aici, că şi eu am văzut afară «Baiadera» .”

Încep să-şi caute locul, nu-l găsesc. Revin în dreptul meu:

„Adolescenta 1 (victorioasă): Fată, eu ţi-am zis că e prea mic, n-are cum să fie aici!

Adolescenta 2 (nervoasă): Bine, tu, hai să întrebăm pe cineva. Nu vă supăraţi, aici e «Baiadera» (către o bătrână din rândul 12)?

Bătrâna (plictisită, din motive lesne de înţeles): Mda…

Adolescenta 2 (nirvanică): Şi unde este rândul 18?

Bătrâna (deja agasată): Dacă nu este aici, e la etaj, normal.

Adolescenta 2 (ton suprem victorios, către Adolescenta 1): Uite, vezi fată, că n-are cum să fie prea mic? E la etaj doar!”

Banalul şi stupiditatea duse la rang de artă: trei tute picate din cer la Operă, pentru a vedea şi a nu pricepe nimic dintr-un spectacol, de altfel, simplu din punct de vedere artistic şi simbolic. Şi totuşi, greaţa provocată de ignoranţă s-a dizolvat ulterior într-o stare de uimire contemplativă, din două motive. Primul este simplu, anume că deja m-am obişnuit cu prostia şi nu mi s-a părut atât de şocant încât să fiu marcat ca trei cretine fardate să nu aibă cea mai mică idee despre aspectul unei instituţii culturale cât mi s-a părut penibilă atitudinea lor. Al doilea, însă, a ţinut mai degrabă de esenţa discuţiei lor, pe care ele nu au sesizat-o, fiindcă erau doar nişte animăluţe vopsite şi machiate din greu cu care se mai distrează ocazional câte un tip. Care esenţă a constat în simţirea, chiar dacă doar la un nivel subconştient (mă îndoiesc că asemenea oameni fac diferenţa între „mare” şi „măreţ”), a măreţiei culturii. Mai precis, m-a uimit (într-un mod plăcut din anumite puncte de vedere) faptul că aveau instinctul (evit folosirea cuvântului „conştiinţă” pentru asemenea fiinţe) dimensiunilor (metaforice ale) culturii şi impresia că Opera trebuia să fie ceva imens, o clădire cu o sală uriaşă, de cine ştie câte mii de locuri (are fix o mie de obicei, căci numărul variază în funcţie de cel al scaunelor pe care le pun în loji), mult mai mare decât locul obişnuit de bârfit, mâncat seminţe şi înjurat din faţa blocului. Pentru că în ce fel s-ar putea desfăşura spectacole colosale altfel decât pe o scenă colosală, în faţa unei săli colosale a unei clădiri colosale? Nu mai are sens să elaborez asupra motivelor pentru care consider că nu erau capabile să facă distincţia între „mare” şi „măreţ”, pentru că deja am dat destule argumente în frazele precedente.

După mica experienţă cu adolescentele, începe baletul. Oana Popescu – impresionantă în rolul Nikiei – a avut un joc fără eroare în Grand Pas-ul din final, în scena „Tărâmului Umbrelor” (unul din cele două momente care m-au impresionat cel mai mult, în acest caz fiind vorba de coordonarea perfectă, de neîntâlnit pe parcursul restului baletului, pe care au arătat-o balerinele reprezentând umbrele şi de intrarea lor de-a dreptul grandioasă, chiar şi în contextul sărăciei decorului Operei), iar Ovidiu Matei Iancu, Solor, a ezitat la câteva salturi. Bianca Fota, Gamzatti, a avut o prestaţie strălucită, deşi a deviat puţin la fouetté en tournant. Al doilea moment de-a dreptul spectaculos, în timpul căruia am simţit fiori, a fost cel al „Dansului tobelor”, în care Mădălina Slăteanu şi Narcis Niculae au excelat, însă de-a dreptul impresionantă a fost orchestra, a cărei forţă a tobelor a dominat sala timp de minute bune şi a şocat pur şi simplu audienţa. Deşi inexpresivă practic în cadrul spectacolului şi fără prea mare legătură cu locul acţiunii reprezentate, aceasta a fost parea care mi-a plăcut cel mai mult, şi asta graţie în principal orchestrei şi abia în al doilea rând balerinilor. De cealaltă parte, cel mai trist moment a fost cel în care una din balerinele de grup a căzut după un salt (nu am reţinut tipul) şi s-a lovit puternic, cu zgomot, de podeaua scenei. S-a ridicat imediat, însă i se citeau pe figură emoţia şi teama care o cuprinseseră şi era vizibil că voia să plângă. În mod paradoxal, colega ei a fost cea care a ieşit din scenă prea repede (şi nu s-a mai întors, descompletând grupul de patru ce trebuia să se formeze ulterior din două perechi de dansatoare) şi a stricat acea parte din spectacol.

Dar să trec peste consideraţiile estetice privind spectacolul şi să revin puţin asupra prostiei româneşti. La pauza dintre cele două acte ale baletului, m-am dus şi eu, ca orice om normal, să-mi potolesc setea cu un ceai. Am lăsat programul pe scaun, cu credinţa că, fiind vorba, totuşi, de Operă, nu mi-l va lua nimeni fără să mă anunţe în prealabil. Ei bine, m-am înşelat. Mi l-a luat abuziv chiar grăsana din spatele meu, care abia dacă s-a sinchisit să mă anunţe şi pe mine de asta în momentul în care m-am întors şi l-am căutat o vreme pe jos. După ce mi-a spus că mi-a luat programul, m-a întrebat şi cam ce vrea să spună Minkus prin baletul ăsta şi Petipa prin coregrafie (deşi coregraful este Mihai Babuşka, modelul după care a fost realizat baletul de duminică a fost cel original, al lui Petipa, căruia i s-au adus câteva modificări). După ce i-am explicat o vreme simbolistica eşarfei şi ce-i aia o baiaderă, i-am vorbit de sultan (nu înţelegea termenul de „rajah”, dar îmi povestea cum a fost la Opera din Las Vegas), iar apoi am fost întrebat despre şcoala românească de balet. „Şi balerinii ăştia unde se pregătesc, de fapt?” I-am spus câte ceva din ce ştiam despre Universitatea de Artă Teatrală (nu prea multe, fiindcă sincer nu mă atrage în mod special partea formală a pregătirii balerinilor decât atunci când le studiez biografia şi văd ce au absolvit), însă interogatoriul a continuat insistent până în momentul în care i-am sugerat politicos că nu lucrez în domeniu. „Atunci cum se face că ştiţi atâtea?” Păi înainte de a exista un spectacol, există cărţi, există mitologie, există cultură, iar înainte de a exista balerini şi dansatori există şcoli, despre care poţi afla de pe Internet. „Ah, credeam că veniţi aici în interes profesional, fiind aşa tânăr…” Deh, metoda stereotipă de a gândi despre tineri şi una din modalităţile de a sugera lipsa lor desăvârşită de cultură. „Nu, vin pentru că îmi place.” „Da? Curios…” „Într-adevăr, însă şi eu sunt mai curios de felul meu.” Râde, îmi oferă programul înapoi, îi mulţumesc, mă întorc, mă gândesc la lipsa de politeţe şi cultură a celor care se pretind culţi doar pentru că au văzut lumea.

Şi, ca să închei în stil mare, o voi face prin a aminti cât de mult mă enervează idioţii care aplaudă la un spectacol de dans în timpul muzicii şi în timp ce dansatorii încă îşi execută numărul. Pe lângă faptul că demonstrează nivelul inferior al publicului românesc, îi poate face şi pe cei care dansează să-şi piardă concentrarea pentru câteva momente şi să ezite sau chiar să cadă. Însă aceasta nu se va repara prea curând, pentru că românii merg pe principiul turmei: cum aplaudă un tâmpit în sală, cum se trezesc toţi ceilalţi să aplaude şi ei, cu sau fără motiv şi fie că o fac în mijlocul numărului, fie că o fac la final. Dar asta ţine mai mult de educaţia socială decât de cea individuală, iar cea mai bună dovadă a faptului că şi aceasta lipseşte cu desăvârşire la noi este că avem pe cine avem la conducere. Dar măcar ştim un lucru: o merităm. Şi mai ştim ceva, cum ar spune cei din „Academia Caţavencu”: „La o ţară mică, un premier pe măsură”.

~ de tralala01 pe Martie 17, 2009.

2 Răspunsuri to “Grasa şi „Baiadera””

  1. http://www.tvr.ro/articol.php?id=58677

    Scuze dacă ţi-am subestimat capacitatea de a te informa.

    În legătură cu adolescentele, cred că e de bine! Măcar un spectacol le deschide orizontul şi, implicit, gustul pentru rafinament.

    • Mulţumesc pentru link! Ştiam de reportajul respectiv, însă este folositor şi pentru oricine altcineva mai pică întâmplător pe-aici.
      TVR Cultural este unul din puţinele posturi TV româneşti care încă mai merită urmărite…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: