Paulescu

Eh, fiindcă tot observ că s-au împrăştiat ca potârnichile toţi cei care mai aruncau câte un ochi ocazional pe blogul ăsta, m-am gândit să văd câte lume atrag dacă mai postez ceva. Mă rog, pe lângă asta, azi am terminat mai repede rezumatul de la cel mai nou capitol de CCNP studiat şi am rămas cu timp de consumat. Aşa că astăzi voi vorbi despre imposibila mea recenzie la o carte de Paulescu despre care aberam acum vreo câteva (două) posturi.

Ei bine, e gata. De ce a fost atât de greu să o fac? Pentru că mi se pare de-a dreptul dificil („imposibil” ar fi exagerat, imposibil e să zbor până-n Soare şi să revin viu până mâine, o recenzie nu e nicidecum imposibilă) şi oarecum imoral ca un terchea-berchea, un oricine, să critice o imensitate (din punct de vedere al importanţei şi măreţiei sale istorice şi medicale) precum profesorul Dr. Nicolae Constantin Paulescu. Or, în momentul în care nu eşti de acord cu viziunea fundamentală asupra vieţii pe care un astfel de individ o are, este foarte greu să te opui tendinţei de a o critica şi contrazice. Desigur, o astfel de punere în contră trebuie să fie foarte bine argumentată, pregătită şi documentată, nu aruncată ca o părere (mai ales atunci când este vorba de o recenzie, deci un articol de presă care are potenţialul de a fi citit şi interpretat de toată lumea), iar discursul în sine trebuie să demonstreze obiectivitate şi spirit critic, nu cretinismul şi imbecilitatea de care dau dovadă 99% din blogării (şi chiar jurnaliştii) prezentului (şi foarte mulţi viitori potenţiali jurnalişti).

Volumul pentru care a trebuit să scriu recenzia se numeşte „Noţiunile de «Suflet» şi «Dumnezeu» în fiziologie” şi a fost publicat în 1944.

O primă contradicţie cu ideologia mea devine, deci, evidentă încă din titlu. Paulescu era un creştin (ba mai mult, un ortodox) convins, eu sunt un ateu care acceptă existenţa unui spirit superior neinteligibil nouă, oamenilor, un spirit care nu are în mod necesar caracteristicile lui Dumnezeu şi care în niciun caz nu ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa (după opinia mea, desigur). Aceasta pentru că este îndoielnic ca o fiinţă atât de imperfectă şi de ineficientă din punct de vedere fizic (practic, doar în jur de 30% din energia potenţială, înmagazinată în organismele noastre, este folosită pentru scopuri care ţin strict de funcţionarea noastră, restul fiind irosită sub formă de căldură, ceea ce indică un randament destul de jalnic) să se asemene lui Dumnezeu. Asta ca să nu mai vorbesc de perspectivele psihologică şi morală, în care imperfecţiunile noastre sunt mult mai evidente. Totuşi, nu pot pune la îndoială existenţa unei forme de suflet în cazul fiinţelor vii (din motive pe care nu doar Paulescu, ci şi mulţi alţi oameni de ştiinţă şi filosofi le-au intuit prea bine şi pe care nu am chef să le expun, pentru că le ştiţi şi voi din lecturile voastre, corect?), o formă de suflet care tinde şi aspiră către un absolut, către ceea ce poate fi definit drept spirit suprem. Credinţa în acest spirit, fundamentală în orice fel de activitate şi reprezentând treapta supremă a cunoaşterii ce poate fi atinsă de către om (cunoaşterea prin dogmă), este singura care împinge mai departe ştiinţa, arta, filosofia şi orice altă activitate spirituală (legată de o dezvoltare morală, nu de una fizico-fiziologică), întrucât atingerea absolutului este pur şi simplu scopul final, finalitatea (în acest moment, Paulescu ar fi mândru) noastră spirituală. Or, dacă spiritul nostru tinde către perfecţiune, atunci acea perfecţiune poate fi prezentată şi definită drept spirit suprem. Într-un astfel de Spirit, incomprehensibil nouă şi intangibil, cred eu. În esenţă, aşadar, sunt refractar la ideea de Dumnezeu. Paulescu îl consideră pe Dumnezeu cauza iniţială a lumii. Şi argumentează în acest sens. Singurul defect al argumentaţiei lui este că se bazează pe ideea de cauză-efect, pe principiul că viaţa şi lumea trebuie să aibă o cauză. Defectul acestui argument privind existenţa lui Dumnezeu este acela că neglijează cauza cauzei iniţiale (nu eu am descoperit asta, ci alde Kant şi prietenii lui, fotbaliştii de la F.C. Căciulata, iar argumentul este cunoscut prin cercurile fotbaliştilor mâncători de seminţe stricate de floarea-soarelui drept „argumentul cosmologic”, lansat (separat, dar în forme similare) de doi tenismeni care voiau să conteste legalitatea F.R.F., Platon şi Aristotel). Eu cred în apariţia spontană a Universului şi, implicit, a vieţii în cele din urmă. Pe când a doua apariţie poate fi lejer fundamentată teoretic în prezent (JFGI, iar dacă nu ştiţi ce înseamnă, STFU), prima este la fel de lipsită de baze teoretice precum existenţa lui Dumnezeu, însă este alegerea mea s-o cred. Practic, tot ceea ce fac este să aleg una din două teorii la fel de lipsite de fundament, deci a mă numi limitat fiindcă am opinia asta este echivalent cu a numit orice fiinţă umană de pe planeta asta limitată (oricine are o opinie despre apariţia lumii, însă niciuna din aceste opinii nu poate fi probată şi dusă până la capăt ca raţionament logic, deci toate aceste opinii sunt arbitrare, deci toţi cei care le au sunt la fel de limitaţi ca mine, deci toţi sunt limitaţi din acest punct de vedere). Eu fac alegerea pentru că aleg să cred în ştiinţă, iar noţiunea mea de Spirit suprem se potriveşte mai bine ştiinţei.

Evident, într-o recenzie nu se poate demonta pur şi simplu ideea existenţei lui Dumnezeu, nici chiar prin argumente logice, pentru că aceasta ţine prea mult de latura subiectivă, afectivă, a fiecăruia (din motivele expuse în paragraful anterior… dacă nu le-aţi priceput, sunteţi proşti) şi ar fi o jignire directă adusă cititorului credincios. Aşadar, este bine ca o astfel de problemă să fie graţios evitată prin simpla precizare că este tratată în volum.

A doua dilemă în care te pune realizarea unei recenzii la o astfel de carte este antisemitismul lui Paulescu. Doctorul era antisemit convins. A-l critica sau a fi de acord cu el ar duce cam la acelaşi rezultat, acela al unei dezbateri religioase. Cea mai bună soluţie pe care am găsit-o a fost, din nou, evitarea graţioasă a problemei prin precizarea faptului că Paulescu îşi expune şi argumentează viziunea religioasă.

Problemele, însă, nu se termină aici. Cartea lui Paulescu este, practic, o amplă demonstraţie a falsităţii teoriilor materialiste, evoluţioniste (darwiniste) şi ale generaţiei spontanee. Două dintre ele au ajuns să fie demonstrate (ştiinţific, teoretic şi experimental) drept reale, însă nu în forma originală, e drept. Aici intervine cu adevărat dilema, fiindcă acest aspect nu mai poate fi ocolit, aşa cum au fost celelalte, întrucât este cel central al volumului, esenţa lecţiilor şi articolelor care apar acolo. Cum faci pentru a te menţine obiectiv într-o situaţie în care însăşi problema ştiinţifică a apariţiei vieţii (deci ceea ce trece dincolo de aspectele filosofice şi religioase deja menţionate) este pusă în centrul atenţiei? Aici o să mă laud, pentru că totul ţine de stilul în care îţi expui cazul, de tăria „pledoariei” tale.

Mai întâi, citeşti şi reciteşti cartea pentru a stabili unghiul din care vei aborda problema. Obiectivitatea are, în mod evident, o mulţime de unghiuri (la fel ca subiectivitatea, numai un idiot incult putând să conteste acest fapt), iar găsirea unuia potrivit în acest caz este esenţială, pentru a-i permite cititorului flexiblitate indiferent de opinia proprie.

După aceea, te documentezi. Acesta este pasul cel mai important, esenţial pentru tratarea eficientă a problemei. Trebuie să determini care a fost forma iniţială a teoriilor atacate în carte, care era forma lor la momentul publicării articolelor sau ţinerii lecţiilor în care profesorul Paulescu vorbeşte despre ele, respectiv care este forma lor actuală. După aceasta, este necesar să stabileşti evoluţia lor şi ce anume a determinat modificările aduse în fiecare etapă a acesteia. Apoi, este nevoie de legarea acestor elemente în scopul integrării lor în recenzie. Nu în ultimul rând, este absolut esenţial să păstrezi neutralitatea din punct de vedere religios şi filosofic, astfel încât ceea ce expui să nu-l revolte nici pe un credincios, nici pe un ateu convins. Aceasta în contextul în care disputa este şi între creaţionism şi evoluţionism, şi între materialism şi idealism.

După terminarea documentării şi găsirii unei forme primare pentru recenzie, trebuie să integrezi efectiv tot ceea ce ai găsit în articolul propriu-zis, care nu trebuie să depăşească două pagini. Scazi din aceste două pagini introducerea, încheierea, consideraţiile asupra aspectului cărţii (esenţiale în acest caz pentru că editarea era jalnică şi existau mult prea multe erori de ortografie şi nu numai) şi prezentarea propriu-zisă a conţinutului cărţii şi descoperi că ţi-a rămas o pagină. O pagină în care trebuie să împaci şi capra şi varza, să precizezi de ce argumentele aduse de Paulescu în trecut sunt expirate şi false astăzi, deşi atunci erau reale şi fundamentate, să arăţi ce implicaţii au teoriile actuale asupra credinţei şi să spui în ce constă, de fapt, valoarea actuală a cărţii. Aici, totul stă în stil. Câteva cuvinte aruncate aparent în treacăt pe ici-colo (cum ar fi ideea că teoriile ştiinţifice respective nu atacă religia şi nici nu o contrazic sau menţionarea clară, neechivocă, a faptului că volumul este depăşit numai din punct de vedere ştiinţific) pot face diferenţa între un articol în urma căruia o tabără o să-ţi sară sigur în cap şi unul care o să-i satisfacă pe toţi prin neutralitatea sa. Esenţa este în „a întoarce textul din peniţă”, în a manipula limbajul astfel încât să acoperi absolut toată esenţa în spaţiul oferit fără a te implica personal, fără a trânti consideraţii personale fără sens, fără a te pierde în fraze de umplutură (oricum, într-o recenzie de două pagini pentru o carte cu un asemenea conţinut este aproape imposibil să bagi ceva de umplutură cât timp nu eşti complet deplasat şi retardat din punct de vedere intelectual) şi fără a lua partea vreuneia dintre „taberele” implicate (a credincioşilor sau a ateilor ori a vreuneia din celelalte deja menţionate şi răsmenţionate aici).

Practic, cea mai dificilă problemă a recenziei acestei cărţi s-a rezolvat prin documentare, documentare şi iar documentare. A durat destul, dar asta şi pentru că am făcut alte lucruri în acel timp. În orice caz, experienţa „Paulescu” a fost cea mai incitantă (din punct de vedere jurnalistic) dintre toate cele trăite până acum în toate zilele mele de scris articole (adică de vreo nouă ani încoace).

Şi pentru oricine crede că a scrie recenzia unei cărţi este uşor: da, este foarte uşor. Cu excepţia cazurilor (e drept, foarte rare) în care ai de-a face cu un volum care îţi atacă mai toate fundamentele propriilor convingeri şi faţă de care trebuie să ai o atitudine obiectivă, neutră, impersonală. În rest, e mai simplu ca orice altceva, tot ce trebuie să faci e să stai în fund, să citeşti o carte şi să aberezi despre conţinutul ei, deci consider că orice idiot ar fi în stare să facă o recenzie banală. Mai ales că uneori nici nu necesită documentare în plus faţă de ceea ce scrie prin prefaţă, postfaţă sau corp.

Acum urmează să-l pisez la cap pe Dragoş Bucurenci până o să accepte un interviu (cel puţin aşa sper). Trebuie doar să mă documentez înainte…

~ de tralala01 pe Martie 23, 2009.

Un răspuns to “Paulescu”

  1. Sper să iasă un interviu de nota 10! Succes în tot ceea ce faci!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: