Cuplu „atipic”

Din diverse motive, din care o parte sunt probabil lejer de găsit pentru cei unul care aruncă ocazional un ochi pe blogul meu, iar o alta va fi expusă la finalul postului dacă voi avea chef, am decis să găsesc şi să analizez un cuplu atipic de pe stradă. Şi am reuşit, chiar dacă este numai parţial atipic.

El: înalt, îmbrăcat simplu într-un tricou dungat albastru-cafeniu cu guler, respectiv pantaloni negri, şade pe bancă absorbit de conversaţia aparent profundă pe care o poartă cu ea (dar care, în fapt, se leagă de un şir de mondenităţi din Franţa în care este implicat un văr de-ai ei din Auteuil), gesticulând regulat, maşinal, printr-o discretă întoarcere şi ridicare a mâinii drepte, cel mai probabil fără motiv.

Ea: îmbrăcată lejer, aproape de vară, cu o bluziţă verzui-plumburie (culoarea plumbului oxidat) şi o fustă albastră şi scurtă de blugi, dar având picioarele acoperite de o pereche de dresuri albe, vorbeşte cel mai mult, dar fluent, fără a deveni agasantă, permiţându-i adesea şi lui să arunce câteva replici personale privind viaţa mondenă a vărului ei, şi se opreşte şi râde de fiecare dată când el gesticulează cu mâna dreaptă. De aici se poate deduce că el are un tic, iar pe ea o amuză acest fapt.

Relaţia lor este simplă, discretă, adesea neobservată, în ciuda frumuseţii fizice neobişnuite a fetei, aspectului ei schimbător, care mai mereu atrage priviri uneori lacome, alteori dispreţuitoare dar temătoare din partea proştilor care nu îi înţeleg capriciile şi esenţa. Petrec ore lungi discutând, fie în pat, ca doi iubiţi a căror singură pasiune este cea hedonistă, pasiunea de a-şi satisface numai şi numai propriile plăceri, neglijând orice influenţă exterioară relaţiei lor şi orice tentativă mânată de invidie de a-i despărţi, fie în sala de aşteptare a unei gări aflate într-o permanentă forfotă, produsă de plecările şi despărţirile inevitabile la care sunt parcă osândiţi toţi cei care îi calcă pragul ţinând în mâini bagaje şi în ochi lacrimi, însoţiţi de rude sau prieteni care îi ajută nu atât cu povara bagajelor, pe care oricum cei ce pleacă vor fi nevoiţi să le transporte singuri odată sosiţi la destinaţie, cât cu aceea a lacrimilor, pe care însă le scapă neîndemânatici pe măsură ce se apropie de vagoane, ajungând să le piardă pe toate odată cu dispariţia dincolo de orizont a trenului-omidă care-l duce-n pântecele-i pe sărmanul cu bagaje, dar şi de sosirile încărcate când de veselia indescriptibilă a celor ce-şi revăd prietenii, când de tristeţea singurătăţii la care sunt condamnaţi cei ce sosesc pentru întâia oară pe pământul unui oraş străin, ori poate mai rău, al unei ţări străine, în care nici măcar graiul mamei lor nu pare să fi călcat vreodată, în care spiritul se simte străin printre atâtea cuvinte şi priviri neînţelese, o gălăgie la care ei rămân totuşi indiferenţi, prea preocupaţi să-şi ducă la bun sfârşit firul ideilor, prea aprinşi în lupta lor de a-şi duce relaţia mai departe indiferent de piedicile ivite în cale, ignorând până şi zgomotele indescifrabile produse de boxele în care se aud răsunând anunţuri peste anunţuri din partea conducerii gării, fie într-un parc în care nimic altceva în afară de adierea vântului ori de cântecul păsărilor nu poate tulbura sunetul vocilor lor armonizate atât de bine cu liniştea din jur, dar în care o banală ploaie, oricât de scurtă, va fi de ajuns pentru a le încheia conversaţia înfierbântată şi pentru a pune capăt declaraţiilor reciproce încărcate când de substanţă, când de erotismul specific unei Demonii pe care ei încearcă să o recreeze în realitate, când de înflăcărarea şi tumultul unei bătălii epice purtate pe masa de şah, în care cavalerul, executându-şi lalelele inconfundabile şi unice, nimiceşte liniile defensive ale adversarului care spera într-un joc închis blocând fiecare tentativă de avans a pionilor adversarului cu o mutare în oglindă, şi oferă unui pion neînsemnat şansa, oportunitatea unică de a avansa, încet, aproape hipnotizant, dar hotărât, având în ochi lacrimile prizonierului condamnat de zei ori de un destin implacabil să meargă mereu înainte, pas cu pas şi fără a privi în urmă, fără a şti ce se petrece cu fraţii pe care demult i-a lăsat în praful paşilor săi ori cu regatul pe care de epoci întregi l-a părăsit, către capătul mesei, către teritoriul inamic care îi va asigura promovarea, mai mereu în gradul de cavaler ori chiar în acela de regină, dar şi, simbolic, pierderea definitivă a vieţii de până atunci, moartea trupului care va fi fost el, dar se va fi transformat în trup nobil, în piesă de prim rang, în mijlocul unei lupte pe care, iată, acum o va putea decide chiar el, cu noile sale puteri, înjunghiind sau ţintind de la distanţă cu săgeata-i otrăvită regele inamic ascuns în spatele unei falange de pioni cândva egali în rang cu el, dar pe care acum îi priveşte ori condescendent, ori dispreţuitor, căci iată, el a ajuns mare, poate chiar măreţ, pe când cei de teapa cărora era cândva au rămas, ca într-o amintire pe care el refuză să şi-o amintească, zvârcolindu-se în praful propriilor destine, de a muri apărându-şi regele ori înaintând către o promovare ce nu va fi să fie niciodată, când de cugetările marilor filosofi şi savanţi care încearcă fără contenire să dea un sens vieţii neînsemnate pe care o poartă precum o cruce nu doar ei, ci şi întreaga omenire, care încearcă să explice zeii ori pe ei înşişi, care încearcă să descopere nedescoperitul sau, uneori, mergând mai departe în nebunia lor cognitivă, inexistentul, căci vai!, ea este alergică la acele picături ce-i lovesc trupul firav şi palid şi o biciuiesc schilodind-o, fie într-o sală înfăşurată în aura unei linişti mormântale şi a celui mai adânc respect nu faţă de ea, nu faţă de ei, ci faţă de cunoaştere, fie în pădurea prin care de atâtea ori s-au plimbat singuri, doar ei doi, şi au învăţat să se cunoască la umbra mândră a fagilor şi a molizilor, între furnici şi cânturi de turturele, la umbra fragilă a frunzelor, mai mereu tulburată de boarea cochetă ori de vijelia sălbatică şi geloasă pe liniştea lor.

El o mângâie mereu pe frunte, tandru şi timid, căci o ştie de atâtea vremuri, însă o cunoaşte din nou de atâtea ori, mereu alta, mereu pregătită să-l surprindă, mereu ascunsă şi misterioasă, dar revelându-şi tainele slovă cu slovă pe măsura singură a dorinţei lui, sărutându-i fiecare cută a buricelor degetelor pe care el i le trece molcom peste buze, dar totodată păstrându-şi sălbăticia şi instinctul de fiară neîmblânzită şi de neîmblânzit şi refuzându-i-se pentru câteva clipite atunci când el la rându-i este incapabil să o priceapă. Dar supărarea îi trece repede, căci el, oprindu-se numai câteva secunde pentru a-şi reculege glasul şi gândirea, îi înţelege vorbele şi îi gustă din nou capriciile, blajin şi surprins de subtilitatea fiinţei ce o are în faţă, în care aievea bate o inimă de filosof, de poet ori de romancier, de artist ori de matematician, de fizician, de medic şi totodată de astronom. Atunci se reîntâlnesc, iar degetele lui îşi reiau mângâierile încărcate de dor şi afecţiune, iar ea îşi continuă şirul întrerupt al ideilor privindu-l fix şi iubitor. Iar discuţia continuă şi continuă, prelungindu-se uneori în noapte, alteori în dimineaţă, mereu de-a lungul ceasurilor ce se scurg pe nesimţite, dar şi indiferente, pe lângă ei, luându-i în derâdere fără a şti că, pentru ei, doar pentru ei, timpul şi-a schimbat complet înfăţişarea, devenind, dintr-un tânăr şi neastâmpărat copil, un bătrân încet la vorbă şi la mers şi răbdător, pentru care ceasurile mai au doar o la fel de mică însemnătate precum anii, iar amintirea este singura nepoată rămasă spre a îi purta de grijă. Iar uneori, privind-o, el îi simte şi mirosul, nedefinit, de viaţă şi libertate, de blândeţe şi sălbăticie, de cunoaştere şi mister, de cuvinte ce i se scurg mereu pe buze, ordonate, disciplinate, ascultătoare. Atunci, el îşi doreşte tot mai arzător să-i dezbrace veşmintele şi începe, strat cu strat, clipă cu clipă, fir cu fir de urzeală, să-i deşire hainele de mătase fină, descoperindu-i trupul alb, marmoreean, ce se înfioară sub mângâierea sfioasă, însă bărbătească, abia simţită, însă hotărâtă a mâinii sale, şi sânii feciorelnici şi tari, cu sfârcuri roş-rozalii ferme, la fel de ferme ca bătăile inimii ce le fac să fremete uşor sub siguranţa că, într-adevăr, el îi este alesul, apoi coapsele şi picioarele subţiri, armonioase, ca de balerină, de o fineţe şi o structură nobile, cu pieliţa subţire şi sidefie acoperindu-le muşchii la început încordaţi, dar care se relaxează tot mai mult pe măsură ce mâna lui se perindă pe-asupra lor, trimiţându-le trupurile în starea paroxistică, orgasmică de dinaintea sfârşitului inevitabil pe care niciunul din ei nu îl doreşte nici visează, dar care nu este decât mesagerul unui nou început.

Aşa. Acum, că tot aţi avut răbdare să citiţi poliloghia asta stereotipă în care nu fac decât să mă învârt în jurul cozii şi să exprim o banalitate printr-o bogăţie artificială şi bombastică a exprimării, să vă explic, în cazul în care nu v-aţi prins (din prostie şi lipsă de pricepere a subtilităţii), despre cine este vorba în cadrul acestui cuplu „atipic” şi de ce este el aşa.

Evident, orice găgăuţă capabil să priceapă două-trei chestii de o subtilitate îndoielnică spre inexistentă şi care a citit măcar un roman sau o poezie proastă (nu mă refer la cei care preferă lecturile mature, ale marilor scriitori, care fie nu au avut răbdare să termine de citit acest post şi m-au dat dracului cu blog cu tot, fie au citit doar ca să vadă ce naiba m-a apucat şi au realizat imediat nulitatea expresivă a ceea ce este scris mai sus) a ghicit că este vorba despre cititorul cât de cât pasionat şi cartea sa. Pentru cei cărora nu li s-a părut atât de evidentă descrierea asta de doi lei, nu am decât un sfat: mergeţi într-un anticariat în care se găsesc cărţi ieftine (deci nu din categoria celor valoroase) şi observaţi cum, uneori, mai intră câte un bătrân care îşi dă ultimii bani din pensie pe o carte. Atunci poate o să pricepeţi ce înseamnă pasiunea (sau, la fel de bine spus, setea pură) pentru lectură şi cunoaştere (de orice fel, nu fac referire strict la cărţile de literatură aici, ci şi la cele filosofice, tehnice ori ştiinţifice) pe care oameni precum acel bătrân o pot avea. Dacă nici atunci nu înţelegeţi, duceţi-vă să vă priviţi în oglindă şi spuneţi aşa: „Ecce homo.” Ironia va fi evidentă şi vă va face să zâmbiţi. Căci da, voi sunteţi omul modern (nu mai intru în detalii legate şi de partea religioasă a ironiei, pentru că tocmai aceea este cea care ar trebui să vă facă să vă simţiţi şi mai prost, iar a detalia-o şi pe aceea ar însemna să mai scriu jumătate de pagină în care să dau de pământ cu tâmpiţii, ceea ce oricum fac mereu pe-aici).

De ce este „atipic” între ghilimele? Simplu. Pentru că acest tip de cuplu este unul anormal prin natură (presupune o deviere a noţiunii de „cuplu”) şi prin raportul cu masele, dar este unul perfect obişnuit, unul normal, unul comun pentru oamenii întregi la minte. Desigur, mă refer la normalitate într-un sens obiectiv, care îl transcende pe acela convenţional, care presupune o majoritate drept etalon al normalităţii. Mă refer la o normalitate privită din perspectiva naturii, o normalitate conform căreia noi (cică) am fi superiori animalelor.

Pentru sănătatea mea mentală, sper ca măcar unul din cei care citesc asta să priceapă că toate aberaţiile alea siropoase nu sunt decât exprimarea pretenţioasă a unei idei simple şi nu denotă în niciun fel vreo pricepere literară. Menţionez asta pentru că deja m-am săturat să citesc pe toate blogurile şi forumurile cum poezii ori fragmente de proză de nulă valoare artistică, expresivă, sentimentală sau cum vreţi voi (deci de nulă valoare PUNCT) sunt lăudate şi ridicate în slăvi de toţi imbecilii care nu au habar cu ce se mănâncă scriitura.

Nu am uitat de postul în care o să vorbesc de a doua idee care m-a izbit când am văzut acel cuplu tipic (mai exact, cea a idolilor românilor, deci o să fie un post plin de cultură, iar asta o spun în timp ce mă scobesc în nas (pentru proşti: fac o afirmaţie ironică), în care o să refulez din nou), dar mi-a fost lene să-l mai scriu deocamdată.

Nu uit nici să spun că în unul din următoarele posturi voi demonstra de ce actuala ministră (nu vreau să înjur azi) a Educaţiei, Androneasca, este o cretină, o javră infectă, o jivină murdară şi o hoaţă de cea mai joasă speţă, iar Dinu Pescariu este o mucozitate, o bacterie şi o jignire adusă naturii şi speciei umane.

~ de tralala01 pe Martie 30, 2009.

4 Răspunsuri to “Cuplu „atipic””

  1. Aştept romanul…

  2. Uite romanul!

  3. E doar un subcapitol…

  4. Androneasca, din câte am înțeles, este responsabilă de manualele proaste din școli. Fie prin mită sau prostie pură, s-a gândit ea să economisească banii statului și când s-a licitat pentru achiziționarea de cărți noi, au câștigat cei care ofereau materialele cele mai proaste și mai ieftine. În timpul inspecțiilor, elevii trebuiau să aibă manualul (impus de programă) la vedere, chiar dacă ei, la insistența profesorilor, cumpăraseră altele mai bune, sfârșind prin a plăti aproape dublu. Și, dacă nu mă înșel, tot din cauza ei a fost supraîncărcată programa școlară. A mai făcut și altele?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: