Jurnal de tabără

Fiindcă tot am revenit şi n-am nimic bun de făcut, m-am gândit să mai reciclez câteva chestii, ca să aibă ce lectura cei patru oameni care încă îmi mai vizitează relativ constat blogul (ceea ce este de mirare, fiindcă n-am mai scris de vreo lună pe-aici). Primul „articol” e chiar jurnalul taberei în care am fost la sfârşitul lunii trecute şi care introduce o nouă categorie pe blog în timpul de viaţă care i-a mai rămas. Evident, e un copy-paste din Word, fiindcă jurnalul a fost creat cu alt scop, nu ca să-l trântesc aici, da’ dacă tot pot să fac ceva fără a munci, de ce nu?

„Luna aprilie a adus cu sine, pe lângă praf şi soare, o căldură mult mai mare în Bucureşti decât normalul acestor perioade. Ce poate face Crucea Roşie Sector 3 într-o astfel de situaţie? Evident, să plece într-o tabără de ecologizare şi antrenamente în satul Măgura, de pe lângă Zărneşti, în munţii Piatra Craiului, pentru patru zile. Astfel, în perioada 30 aprilie – 3 mai, Crucea Roşie a muncit asiduu (în căutarea vremii pierdute) la răcoare, trecând prin întâmplările ce vă vor fi expuse în rândurile următoare.

Ziua 1: „Wilhelm Tell – Uvertura”

Ora 12:30: Trezire bruscă. Ceasul trebuia să sune la opt. Sunase nebăgat în seamă de vreun suflet (cel puţin nu de sufletul care trebuia), se plictisise, se culcase şi el la loc. Naratorul sare din pat, cade la loc, dărâmă lampa de birou. Becul se sparge, dar Naratorul este deja în bucătărie, împins de inerţia arcurilor canapelei. Mic-dejuno-prânz frugal şi fugar, pe jumătate împrăştiat prin diverse cotloane ale încăperii, urmat de un grand jeté la împachetarea ultimelor bagaje.

12:40: Rucsacul este deja în spate. Se face o orientare rapidă: 1. Cum mă cheamă? 2. Unde merg? 3. Cum ies din casă? 4. Ce caut în debara? Se determină coordonatele spaţiale şi temporale (sau doar cele spaţiale, în debara fiind întuneric) şi se porneşte. Se ia drumul gării.

13:40: După o sosire precitipată în gară („Toreadorii” din prima suită din „Carmen”, evident), urmează întâlnirea cu grupul vesel al CRR Sector 3. Deplasarea către linia 1, unde era garat trenul personal Bucureşti-Braşov, se face ordonat, în şir românesc, după metoda „care pe unde-apucă”, cu ’nea Mircea, montaniardul şi singurul adult responsabil din zonă, în frunte, respectiv Ali, şeful Dezastrelor (sau al detaşamentului care se ocupă de intervenţiile care au loc în astfel de cazuri, dezbaterea încă există), pe post de ariergardă, pentru a se asigura că nimeni nu se rătăceşte pe complicatul drum în linie dreaptă. Trenul este plin, ca orice personal. Din păcate, de români. Descurcăreţ, grupul îndeasă tandru, cu pumni, picioare şi chiar opinteli din tot corpul, bagajele în cele două spaţii destinate lor din extremităţile primelor două vagoane. Locurile din compartimente sunt ocupate în totalitate. După o discuţie matură, se decide ca jumătate de grup să stea în primul vagon şi jumătate în al doilea, pentru a se asigura securitatea bagajelor. Drept urmare, toţi se bulucesc în primul vagon.

14:00: Unsprezece minute până la plecarea trenului. Crucea Roşie realizează că nu are biletele. Mai exact, Ruxandra, responsabilul cu transportul legal, lipseşte. Situaţia deja fierbinte (voluntarii se murau de minute bune în primul vagon, pe lângă toaletă) devine vulcanică. Totuşi, nimic nu se mişcă, din cauza înghesuielii. Responsabilul cu biletele soseşte în cele din urmă pe la 14:05 în uralele corului „Aleluia” şi cuvintele călduroase de bun-venit ale grupului: „Unde ***** **-*** ai umblat, bă, până la ora asta???”

14:11: Personalul Bucureşti-Braşov părăseşte Gara de Nord de la linia 1. Voluntarii versatili s-au adaptat deja la atmosfera amazoniană (cald, umed, parfum de toaletă ceferistă) şi discută între ei. Naratorul zace singur în al doilea vagon şi păzeşte bagajele dintr-o poziţie comodă de sardină la conservă. De pe la Ploieşti încep să coboare pasagerii din compartimente. Cu torţe şi furci, voluntarii iau cu asalt vagonul şi vânează locuri libere. În curând, fiecare are propriul loc, iar bagajele stau, la rândul lor, în compartimente. La Braşov, coborârea se face normal, în termenii Crucii Roşii, desigur, ba chiar aproape uman. Masă scurtă, ploaie, poze de grup, poze cu locomotiva, poza excursiei (Ali cu figură de poet), tren spre Zărneşti.

21:30: Zărneşti. Bagajele sunt urcate într-o Dacie, împreună cu patru fete din grup. Ceilalţi pornesc pe jos, după ’nea Mircea, cu destinaţia Măgura. După o jumătate de oră de mers prin oraş şi pe drum, se ia un urcuş scurt, de aproximativ un sfert de oră, pe traseu marcat (bandă albastră, deci Zărneşti-Curmătura), prin întuneric. După primele trei minute, ’nea Mircea şi Naratorul sunt deja la oarecare distanţă în faţa grupului. După alte zece, Naratorul cade epuizat la pământ, horcăind, gata să-şi dea obştescul sfârşit fără vreo ultimă împărtăşanie pe o pantă pentru ţânci. Totuşi, nu renunţă, nu moare (după cum se poate vedea): întâi trebuie omorât cel care l-a adus în această stare. Naratorul ajunge în vârful dealului cunoscând deja şapte noi potenţiale utilizări pentru atelele din trusa de prim-ajutor pe care o are în spate, în special pentru cele lungi şi puţin ascuţite la vârf. Este însă forţat să amâne punerea lor în aplicare de dragul grupului pierdut pe undeva prin vale. ’Nea Mircea coboară, Naratorul revine încet-încet la gânduri mai paşnice şi, după 15 minute de ascultat strigătele zadarnice ale montaniardului şi hămăitul câinilor ciobăneşti din sat prin întuneric, sună grupul. Află că acesta rătăcise traseul şi ieşise prin altă parte, ajungând pe undeva prin centrul satului. Se produce reunirea ceremonioasă a haitei, iar la scurtă vreme soseşte Prof. cu alimentele şi echipamentele, în Dacia Crucşii Roşii. Totul este descărcat, ’nea Bică, gazda, serveşte trupa cu lapte fierbinte, după care lumea îşi ia sacii de dormit şi se culcă în fânul din podul grajdului vacilor, pentru a se impregna cu esenţa sublimă a ruralului muntean, l’essence de crottin, folosită de însuşi Clive Christian pentru al său Imperial Majesty.

Ziua 2: „Peer Gynt – Stare de dimineaţă”

Semnalul de trezire urma să se dea la ora şase. La şase şi jumătate, toţi dormeau încă duşi, demonstrând relativitatea timpului. Jumătate de ceas mai târziu, primii ochi îşi dezlipesc pleoapele şi privesc agale decorul rustic atent şi migălos amenajat: mai multe piei de oaie şi de vacă atârnate ici-colo în cârlige de tavanul de lemn în unghi, câteva pânze de păianjen atent plasate în diverse unghere, pe care locatarii se plimbă nestingheriţi, fân, saci de dormit, pături întinse sub sacii de dormit, două bârne de-a latul podului, care serveau drept laviţe şi scaune pentru cei care se încălţau, şi o uşă în podea prin care se face coborârea. Ali este trezit prin metode brutale de Ruxandra.
Micul-dejun se petrece sub tutela ceaiului lui ’nea Mircea, făcut într-o oală de vreo zece litri, din câţiva pumni de plicuri de ceai, alături de care mai sunt aruncate plante culese de prin munţi, rămurele şi un fel de mâzgă amorfă galben-maroniu-verzuie despre care unii încă mai cred că era vie. Bineînţeles, toate băgate la grămadă în apă de izvor. Amestecul rezultat, utilizat în Evul Mediu de către alchimişti pentru a topi plumbul fără a-l încălzi, prin pura acţiune dezintegrantă a amalgamului de plante, şi a încerca să obţină aur, este îndulcit cu miere, lămâi şi obişnuita cianură a lui ’nea Mircea.

După masă, ce metodă de relaxare poate fi mai bună decât coborârea pe tiroliană? Crucea Roşie este convinsă că niciuna, motiv pentru care, imediat ce a terminat de mâncat, grupul vesel a luat în spinare cablurile, cordelinele şi sacii de echipamente adiţionale şi a pornit spre culmea de lângă casă. Primii metri, prima victimă: după o noapte nedormită graţie lui Prof. (care, pentru orice eventualitate, decisese să sperie orice potenţial urs de pe o rază de treizeci de kilometri cu ajutorul sforăitului său), Cristina suferă o cădere de calciu şi rămâne la sac, în pod.
Ajuns pe deal, grupul desemnează trei membri pentru a se ocupa de pregătirea tirolianei. Aceştia muncesc din greu, iar ceilalţi cască ochii şi îi ajută ocazional, cu odihna. Prof. adoarme încercând să urce la un brăduţ. Doar Naratorul mai munceşte: el cască ochii, dar cu un scop! Va trebui să scrie despre ce vede (şi să nu întârzie cu materialul final, dar pentru asta e cam târziu…).

Tiroliana este pusă, fiecare se dă de un număr imens de ori (una), pauza şi masa de prânz vin şi trec. Cristina revine în peisaj, îmbrăcată într-un roz contrastant cu obrajii palizi. Fotografii de grup la o căbănuţă dărâmată. Apoi, Crucea Roşie decide în unanimitate (’nea Mircea şi Ali) să realizeze un film cu o salvare cu targa pe tiroliană. La repetiţii, departamentul Dezastre îşi respectă blazonul şi numele: iese un haos. Ali este victimă, Petry (Don Juan-ul taberei, dar numai fiindcă este singurul individ cu figură de om normal la cap din zonă) filmează, ’nea Mircea şi Naratorul frânează targa, Prof. doarme pe undeva. De victimă se ocupă Ruxandra, Cristina şi… cam atât. Verdictul: operaţia a reuşit, pacientul e mort. Filmul propriu-zis iese mai bine. Se alege o victimă dintre fete pe criterii obiective (Vali, fiindcă are părul roşu), detaşamentul chiar intervine de această dată, conducerea fermă a lui Ali duce la salvarea victimei. Dar vine ploaia. Imediat, gloata se adăposteşte sub o folie de plastic de 4×4 metri împreună cu echipamentele aduse pe munte. Ruperea de nori se opreşte, tiroliana este strânsă, totul este lăsat la „bază” şi se porneşte către Peştera Liliecilor.

În Peştera Liliecilor sunt o salamandră, mult noroi şi niciun liliac. Salamandra se transformă instantaneu în fotomodel, apoi grupul intră în peşteră. Cei mai mulţi se întorc repede, din cauza nămolului sau a întunericului, însă Ali, Ruxandra şi Sînziana se avântă în adâncime, fiindcă le place glodul. Îşi satisfac din plin nevoia de murdărire pe mâini, haine şi faţă, se sperie de ceva „negru şi pufos” (Chupacabra), apoi ies şi grupul porneşte spre casă, pe alt drum decât cel pe care venise. Se iese la şosea şi se merge de-a lungul acesteia.

La biserica din Peştera, ’nea Mircea priveşte lung în zare şi propune: „Decât să facem patru-cinci kilometri pe drumul ăsta lin şi comod, mai bine coborâm în prăpastia asta, o luăm prin noroi pe valea pârâului, urcăm o culme, mai coborâm o pantă şi mai urcăm un drum şi facem ceva mai mult de un kilometru.” Ali şi alţi opt temerari acceptă propunerea montaniardului şi o iau în urma acestuia spre râpă. Prof. şi alţi trei aleg drumul lenei, iar grupul se desparte pentru a doua oară în cele două zile. Cu lacrimi în ochi, dar nu de tristeţe, ci de foame.

Coborârea este simplă şi nu se termină cu gâturi rupte. Odată ajunşi în vale, voluntarii iau o pauză, iar ’nea Mircea şi Ruxandra se fotografiază într-o casă în ruine. După aceea, începe urcuşul. Naratorului îi vine rău imediat ce se intră în pădure, dar viaţa îi este salvată in extremis de apa şi napolitanele celor două Ruxandre. Naratorul recunoaşte că în această zi a mâncat cele mai bune napolitane din viaţa sa.

Urcarea dealului de la ieşirea din pădurice face o altă victimă. Cristina, epuizată, nu mai doreşte să urce, însă Ali o ademeneşte cu câte o bombonică din întreaga lui pungă de zero pentru fiecare douăzeci de paşi făcuţi, stimulând-o în acest fel pavlovian să ajungă nu doar în vârful dealului, ci chiar până acasă. Unde, după coborârea încă unei pante, grupul lui ’nea Mircea soseşte fără alte incidente.

Acasă, după ce toată lumea mănâncă ce apucă, ’nea Mircea şi Ruxandra prepară una din legendarele ciorbe ale întâiului folosind, printre altele, zeamă de varză, o conservă de carne de vită şi două de peşte în sos tomat, orez, cartofi şi ceapă. La scurt timp după terminarea pregătirii acesteia soseşte şi grupul lui Prof., care, pare-se, este descoperit a fi mâncat deja undeva pe traseu, înainte de a fi venit acasă. Bucuroasă, trupa lui ’nea Mircea îi face grupului proaspăt sosit, în gând, urări de bine, de sănătate, fericire, prosperitate şi înmulţire (chiar incestuoasă) alături de familii.

După cină, voluntarii care băuseră din „ceaiul” de dimineaţă al lui ’nea Mircea încep să-i simtă efectele benefice, manifestate prin dureri abdominale. Cei mai mulţi sunt însă prea obosiţi pentru a mai fi interesaţi, aşa că se duc la culcare fie în corturile proaspăt puse, fie în podul grajdului de cu o seară în urmă. Aceasta, însă, nu înainte ca sărbătoritul serii, Petry, proaspăt schimbător de prefix (douăzeci de ani), să fi oferit tuturor şampanie pentru copii, fără alcool. Tot ca parte a festivităţilor, acesta a susţinut un concert sforăitor alături de trei mari tenori ai operei mondiale (Prof.-Pavarotti, Ali-Bocelli şi ’nea Mircea-Placido Domingo). Printre altele, s-au interpretat o versiune corală simplificată a „Odei bucuriei” din „Simfonia a noua” a lui Beethoven şi „Cântecul băuturii” din „Traviata” lui Verdi (acesta din urmă cu un bis în seara următoare, la corturi, pentru cunoscători). Concertul a continuat până târziu în noapte, iar de dormit, a dormit cine-a putut.

Ziua 3: „Rapsodia română”

Deşi astăzi trezirea se dădea la ora şapte, Naratorul se trezeşte încă de la patru pentru plimbarea de dimineaţă. După ce se sperie de mişcările telurice din zona grajdului, realizează că acestea erau produse de sforăitul pretutindenar al lui Prof. şi trece la analizarea eficienţei acestui inovator sistem de apărare împotriva urşilor. Nu se raportează niciun patruped străin sau inamic, iar semnalele sonore emise de Prof. se pot auzi pe întreg perimetrul curţii. Astfel, la ora cinci, Naratorul revine liniştit la starea de somn.

Pe la 6:30, băieţii sunt treziţi brusc de ’nea Mircea pentru a ajuta la ridicarea unei vaci care, conform declaraţiilor ulterioare ale Cristinei, fusese omorâtă făr’ de milă cu „un fel de ciocan” (probabil tesla). După ridicare, în timpul jupuirii şi eviscerării carcasei, voluntarii savurează micul dejun şi pornesc spre Cheile Zărneştilor pentru ecologizare. Dacă ’nea Mircea, Dezastrele (cei trei băieţi) şi Ruxandra preferă o coborâre directă, scurtă, abruptă şi din pom în pom (în urma căreia unul dintre ciorapii Ruxandrei a suferit răni grave şi a necesitat intervenţia urgentă a detaşamentului), nu acelaşi lucru se poate spune despre Prof. şi grupul său, care o iau pe drumul pentru oameni normali psihic, cu jumătate de oră mai lung. În această pauză de aşteptare, detaşamentul Dezastre învaţă să dea onorul militar şi, la sosirea lui Prof., face o demonstraţie a noilor sale cunoştinţe, dovedind conştiinciozitate, profesionalism şi seriozitate (în special Petry).

Plimbarea prin Cheile Zărneştilor este plăcută. Voluntarii admiră (şi sunt admiraţi de) grupurile de turişti şi amuţesc în faţa măreţiei formaţiunilor de prăbuşire ce le erau oferite spre contemplare. Stâncile înalte, verticale şi dezbrăcate de vegetaţie, cu vârfurile precum colţii animalelor de pradă, încadrează de ambele părţi drumul şerpuitor, oferind privirii doar un petic de cer azuriu şi dominând restul peisajului, ca pentru a aminti că, aici, însuşi muntele este rege şi despot şi numai el decide dacă aspiraţia icarică de a atinge soarele a celor care îi iau crestele în piept va fi încununată de laurii şi gloria izbândei sau se va sfârşi cu zdrobirea de stânci ori de fundurile prăpăstiilor.

După o pauză de masă la care Naratorul a contribuit cu un borcan de magiun păstrat în siguranţă în buzunarul gecii impermeabile de Cruce Roşie, voluntarii pornesc în sus pe cursul unui pârâiaş pentru a ieşi din cheile principale mai repede şi a evita ocolişul de vreo două ore al drumului. Urcuşul este moderat, iar Petry îl ajută pe Prof. să scape din situaţiile în care se înţepeneşte şi îl trage cu ajutorul cordelinei. Între timp, Ali şi Naratorul ajută o duzină de turişti (Armata celor Douăsprezece Maimuţe), bucureşteni, dacă ar fi să se judece după îmbrăcămintea perfect adecvată muntelui, adică blugii strâmţi, adidaşii de vară sau pantofii cu toc, e drept, gros, să coboare pe drumul pe care abia ce urcaseră voluntarii, tot cu scopul de a evita ocolişul. Turiştii sunt conduşi de Omul cu Punga de Chipsuri (un fel de Frodo), care nu doreşte sub nicio formă să renunţe la sceptrul său de lider absolut (ghiciţi care) şi interpretează prea literal formularea în general figurată „dezvirginare montană” în momentul în care plonjează posterior cu tot avântu-i tineresc într-un ciot ascuţit de stâncă.

Odată transportaţi în zona sigură, turiştii îşi iau la revedere de la voluntari, iar grupul Crucii Roşii se pune din nou în mişcare, apucând traseul marcat prin triunghi galben (traseul Folea-Valea Cheii) pentru a ajunge acasă. Cristina, Ruxandra, Ali, ’nea Mircea şi Naratorul încing o horă spontană într-un crâng de brazi tineri flancaţi pe dreapta de imensa pădure de conifere cu arbori înalţi de peste douăzeci de metri, iar pe stânga de culmile montane şi având Munţii Zănoaga în spate şi culmea pe care se afla refugiul Folea în faţă, în timp ce îi aşteaptă pe ceilalţi. Alexandra strânge un sac de gunoaie de pe marginea drumului, iar Prof. este ajutat în continuare de Petry la urcare.

Ajunşi la liziera pădurii, aproape de culme, unde traseul marcat prin triunghi galben face stânga şi începe să coboare pentru a se întâlni cu cel marcat prin cruce roşie (de la Folea spre Bran), ’nea Mircea şi Naratorul se despart. Primul coboară, al doilea strânge câteva gunoaie, lăsate în urmă de turiştii binevoitori veniţi să admire şi să respecte natura, în timp ce aşteaptă grosul trupei. Acesta soseşte şi, după o pauză scurtă pe culme, decide, prin Prof., să coboare cât mai rapid, pentru a ajunge cât mai curând acasă şi a mânca. Un veritabil adept al practicii de prim-ajutor pe cazuri reale, Ali găseşte cel mai abrupt traseu (nemarcat, evident) de coborâre în doar câteva minute, iar grupul se împarte în două. Opt persoane, în frunte cu Ali, încep imediat marşul, alţi cinci, conduşi de Prof., aleg să se mai odihnească.

Primul grup coboară fără incidente care să necesite intervenţia detaşamentului Dezastre, spre parţiala dezamăgire a lui Ali, care încearcă mai apoi fără succes să sugereze câtorva voluntari că săritul în prăpăstii este bun pentru sănătate. Jos, ’nea Mircea aştepta de mai bine de un ceas, cu urzici în buzunare şi ghiocei într-un bidon de plastic. Începe ploaia. Voluntarii îşi trag glugile pe cap, iar cei care n-au aşa ceva le improvizează din saci de gunoaie şi pungi. Se porneşte spre casă, unde se ajunge în jurul orei 19:30. Trupeţii obosiţi mănâncă, printre altele, o excelentă ciorbă făcută de gazda ’nea Bică din vaca tăiată în acea zi, după care aşteaptă al doilea grup, fiindcă deja sunt bine hrăniţi şi adăpaţi. Acesta soseşte după mai bine de două ore, frânt şi lihnit. Însăşi Sînziana, şefa departamentului Social, deci probabil persoana cu cea mai mare milă şi empatie faţă de alţii, recunoaşte că nu o dată, pe drumul care tocmai se terminase, voluntarii încercaseră întinderea unor capcane pentru Prof. în scopul imobilizării şi gătirii acestuia pentru supravieţuirea celorlalţi. Se recunoaşte chiar şi faptul că deja se realizaseră câteva reţete de mâncăruri şi deserturi inspirate din stimabilul conducător de grup („Prof. la proţap”, cu măr în gură, „Mână de Prof. la grătar”, „Cârnăciori de Prof.” sau „Prof. cu ciocolată” sunt doar câteva dintre ele). Din fericire (probabil), atât Prof., cât şi ceilalţi au trecut cu bine peste chinuitorul drum, iar grupul reîntregit a trăit încă o noapte de bucurie provocată de superbele recitaluri vocal-sforăitoare ale lui Prof.. De această dată, ele s-au desfăşurat sub o folie de plastic, întrucât aclamatul tenor nu a mai dorit să doarmă în fânul din pod, iar în cort nu a fost primit de nimeni.

Ziua 4: „The Rime of the Ancient Mariner”

Ora 8:00: Trezirea. Ploaie uşoară. Toţi voluntarii aruncă (mai bine spus, îndeasă) în bagaje lucrurile care nu fuseseră strânse în noaptea precedentă, după care mănâncă pe fugă. Sunt curăţate camerele în care stătuseră bagajele şi mâncaseră participanţii la tabără în ultimele zile, precum şi baia.

9:00: Se sună plecarea. Grupul apucă pe drumul spre Zărneşti pe şosea, în frunte cu ’nea Mircea. Acesta din urmă decide curând că şoseaua ocoleşte prea mult, aşa că o ia la vale pe o scurtătură care tăia serpentinele prin pădure. Este urmat doar de Narator. Panta nu este abruptă, însă este alunecoasă, iar cu bagajele în spinare este dificil să nu se cadă. Totuşi, după doar două trânte de căciulă, ’nea Mircea şi Naratorul ajung la drumul principal. Întâiul urcă imediat pentru a ajuta grupul, al doilea rămâne planton la bagaje. După sosirea unei tranşe de oameni, şi Naratorul urcă pentru a da o mână de ajutor acolo unde este nevoie. Ia în spinare rucsacul lui Prof., care are cam aceeaşi masă cu noul purtător, şi, ezitant, coboară bucata de pantă rămasă tăind drumul. Din fericire, nu cade şi nu moare strivit sub greutatea rucsacului.

9:30: Jos, ceilalţi voluntari iau masa. ’Nea Mircea a preparat mâncare de urzici, cu ceea ce culesese din pădure. Numele mâncării nu este tocmai potrivit, date fiind celelalte ingrediente, însă arată de la ce a venit inspiraţia. Lista de compuşi („ingrediente” este impropriu spus) cuprindea: urzici, ciuperci, varză murată, zeamă de varză, gogonele, ceapă verde şi uscată, verdeaţă (mărar, leuştean, pătrunjel), cartofi, brânză, ouă, lapte bătut, carne proaspătă de vită, mere, stafide şi Delikat de peşte.

9:45: După masă, grupul porneşte spre gară, unde se ajunge ceva mai devreme de ora 11. Se iau biletele pentru Braşov, se mănâncă, se face îmbarcarea în trenul de Braşov, se doarme pe apucate în tren în acordurile de chitară ale „Imnului Pietrei Craiului” interpretat de Vârf Carpatin (Crucea Roşie este nostalgică). În Braşov se face rapid trecerea în personalul de Bucureşti. Trupa umple două compartimente cu bagaje, oameni şi aromă de grajd. Se consumă hrana tradiţională pentru astfel de întoarceri, slana cu pâine şi ceapă spartă de Prof., hrană cu rolul dublu de a le reda puterile voluntarilor şi de a îndepărta orice călător care ar fi avut măcar o urmă a unei umbre a gândului intenţiei de a se aşeza în vreunul din cele două compartimente. După masă, cei care adorm sunt luaţi la ţintă şi machiaţi cu pastă de dinţi, mascara şi orice se mai nimereşte în mâinile agile ale celorlalţi voluntari.

19:20: Se ajunge la gara Basarab din Bucureşti. Finalul călătoriei. Gaşca se sparge, urmând a se reîntâlni sămbăta următoare pentru a citi acest jurnal (realizat în duminica de după întâlnire, da’ nu contează, timpul dedicat momentului din cadrul întâlnirii a fost umplut cu biciuirea, schingiuirea şi ocărârea Naratorului) şi fiecare porneşte spre casa lui.

După ce se-adună şi se-nsumează toate, se trage linie. Au fost patru zile destul de reci şi de ploioase, dar în care căldura oamenilor şi a activităţilor a înfierbântat atmosfera (deh, Naratorul încearcă să se scoată basma curată pentru întârziere). Naratorul a uitat o savonieră şi o mapă în Măgura (pomenite veşnic fie-le numele), a pierdut un tricou pentru care va fi spânzurat sau strangulat de şeful departamentului Dezastre (aşadar, acestea sunt, poate, ultimele rânduri pe care le scrie în viaţă), a găsit un briceag şi un card de memorie pentru aparatul foto pe care le-a returnat proprietarilor de drept şi tocmai şi-a amintit că mai are de dat înapoi o agrafă de păr care încă-şi face veacul prin buzunarul blugilor săi. Despre ceilalţi, Naratorul nu ştie nimic, fiindcă nu beneficiază de omniscienţă şi ubicuitate. Până la noi informaţii, el vă lasă în compania Crucii Roşii, pe fondul „Corului vânătorilor” din „Freischutz”, condus, evident, de către Prof…”

Le mulţumesc pe această cale celor care au inventat ideea de „copy-paste” şi m-au scutit de orice efort necesar copierii manuale a textului. Mă rog, cine citeşte ar trebui să le mulţumească, fiindcă altfel nu pupa asta.

~ de tralala01 pe Mai 31, 2009.

2 Răspunsuri to “Jurnal de tabără”

  1. Faină tabără… ce mai amintiri, nu o să le uităm niciodată…

  2. Am uitat: „V-o bag rece in ciorba caldă, sau o încălzesc o dată cu ea?”. Pentru cunoscători.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: