Return to Castle WTF.

Fiindcă după vituperaţia de ieri sunt destul de sigur că dintre cei trei cititori a blogului, cel puţin unul se va trezi din beţia lui raţională şi va începe să mă critice că „ce, bă, dacă eşti aşa deştept, propune tu un model de examen sau fă-l tu!” sau va spune că denigrez facultăţile româneşti şi pe studenţii din ele doar ca să mă dau eu mare şi tare că plec din ţară la cine ştie ce particulară de doi lei în care părinţii mei „marcă banu'” şi eu stau ca o laie, dar şi pentru că nu vreau să-i jignesc pe studenţii care merită cu adevărat să se numească aşa (deşi ei nu cred că se vor simţi jigniţi de acel post, fiindcă le iau apărarea, iar ei au probabil îndeajuns de multă materie cerebrală încât să realizeze asta), simt nevoia să clarific puţin lucrurile.

DA, consider examenul de admitere la FJSC o porcărie, cu toată proba lui de gramatică băgată anul acesta cu tot, şi consider că mulţi dintre profesorii corectori sunt excesiv de subiectivi (până la idioţenie uneori) şi nu ştiu să deosebească un candidat bun de unul slab. Sunt de acord cu faptul că un anumit candidat poate avea o prestaţie slabă taman în ziua examenului şi să scrie o lucrare în urma căreia să pice, la fel cum cred că e posibil ca unul să aibă brusc o revelaţie şi să intre cu o notă ameţitoare. Nu sunt de acord că se poate întâmpla de atâtea ori într-o zi, totuşi, că prea s-ar alinia perfect toate astrele pentru unii şi ar fi în totală dezordine pe la alţii.

Să începem argumentaţia prin care voi demonstra că examenul de admitere de la FJSC este o porcărie. Voi demonta întâi proba de limba română, apoi pe cea de creativitate şi expresivitate (chiar dacă se dau în cadrul aceleiaşi probe, prefer să le crachez, cam ca pentanul la temperaturi mari).

1. Limba română. Proba aceasta are (a avut) 18 itemi, fiecare cu câte trei variante de răspuns şi notat cu 0,5 puncte, în urma cărora s-a stabilit în ce măsură ştiu elevii gramatică. Aşadar, cunoştinţele de limba română ale unui elev se pot măsura în nici mai mult, nici mai puţin de 18 întrebări, corect? Fals. Numărul este mult prea mic pentru a oferi o imagine exactă asupra cunoştinţelor elevilor, iar cele trei variante de răspuns înseamnă că, statistic, elevii care pun totul la întâmplare vor lua 4, sau chiar până la 5,5, dacă este să ne luăm după statistici ceva mai complexe, dar mai apropiate de realitate (de-alde Bertrand şi Selvin, de care sunt sigur că inculţii care citesc doar un manual de mate în toată viaţa, şi ăla de clasa a cincea, n-au auzit). În plus, unele exerciţii erau cam imbecil formulate. Cum ar trebui să se facă? Simplu. Examenul are trei ore. O oră pe subiect. 60 de întrebări de gramatică, fiecare notată cu o fracţiune de punctaj (0,15 puncte), fiecare având cinci sau şase variante de răspuns. Se face fix 9? Se face. E şi punctul din oficiu? Este. Sunt îndeajuns de multe variante încât să nu ghicească orice imbecil? Sunt. Opţional, există posibilitatea depunctării pentru greşeli, ca să fie descurajaţi proştii norocoşi (-0,05 puncte pe răspuns greşit). 60 de întrebări cu variante într-o oră oferă un minut pe întrebare, mai mult decât destul pentru aceia care ŞTIU gramatică. Corectarea grilei durează maxim două minute pe candidat, dacă se face manual. Fiindcă e grilă. Trebuie să fii chior ca să nu poţi corecta o grilă de 60 de întrebări în două minute.

2. Creativitate şi expresivitate. Proba aceasta mi se pare imbecilitatea absolută. Dacă eseul mai are ceva de-a face cu jurnalismul, naraţiunea nu demonstrează nimic, pentru că termenul în sine este foarte vag. O soluţie banală, după mine, ar fi să li se dea candidaţilor un scenariu sau nişte elemente de la care să pornească în redactarea unui articol de ziar. Exact acesta să fie termenul folosit. „Gheorghe a vrut să obţină cazierul, dar când i s-a introdus CNP-ul în baza de date, a fost adus alt cazier, aparţinând unui condamnat pentru furt. Gheorghe a început o luptă birocratică pentru rezolvarea situaţiei. A făcut chestiile X, Y şi Z pe la instituţiile A, B şi C, după care a mai făcut un Ţ la D şi, după N luni, a rezolvat situaţia neplăcută care îl împiedica să se angajeze. Imaginaţi un articol de ziar bazat pe această situaţie.” Termenul este vag, însă îndeajuns de precis încât să le sugereze studenţilor ce stil trebuie să adopte, ce atitudine trebuie să aibă, ce unghi de abordare să aleagă. Studenţilor care ştiu cât de cât ce înseamnă jurnalismul, desigur. Că doar de de-ăia care ştiu despre ce e vorba are nevoie facultatea, nu de cei care nu ştiu boabă de noţiune jurnalistică. Scuza cu „nu se predă în şcoli” e penibilă, în şcoală se predau stilurile funcţionale, iar cei pasionaţi de jurnalism citesc, cel mai probabil, presa. De ce? Păi… pentru că asta vor să se facă…? Apoi, la eseu, se poate cere comentarea unei situaţii reale din viaţa de zi cu zi a românilor, o situaţie care să fi fost tratată în presă, cel mai bine. Prin aceste două cerinţe s-ar separa întâi cei care au ceva noţiuni de jurnalism de cei care nu ştiu nimic, apoi, dacă prima categorie este insuficientă pentru umplerea locurilor, s-ar putea evalua şi calităţile fiecăruia din cei care nu ştiu ce înseamnă a fi jurnalist, pe baza calităţii generale a scriiturii. Dacă i se cere elevului să imagineze o situaţie cretină şi să scrie o naraţiune, rezultatul va fi de multe ori unul nu doar cretin, ci şi inexact. De ce? Pentru că, de pildă, nu toţi candidaţii de la examen au fost într-o croazieră (indiferent cât de lungă), dar este probabil că unii au mers. Este mult mai uşor pentru cei din urmă, chiar fără mare talent literar, să imagineze situaţii verosimile pe o navă de croazieră decât pentru primii, iar aceasta afectează în mod evident graficul de distribuţie a notelor în favoarea celor care au trăit experienţa. Cerinţele trebuie să fie cât mai neutre posibil, astfel încât experienţele personale să nu poată servi decât cel mult ca exemple, nu ca puncte de plecare (şi fundamente) în sine. Există o diferenţă subtilă între a folosi experienţa ca argument şi a o utiliza ca bază. Se pare că indivizii care formulează subiecte la FJSC nu prea ştiu asta.

Acum, că am terminat tura de dat cu secreţii nazale în fasole în ceea ce priveşte examenul, să clarific şi câteva aspecte tangenţiale.

Nu toţi studenţii şi nu toţi profesorii din facultăţile româneşti sunt imbecili. Doar o majoritate covârşitoare. Toate facultăţile româneşti sunt proaste din punct de vedere al sistemelor aplicate, chiar dacă unele au standarde europene de predare teoretică. La practică, totul este praf şi pulbere, la libertate de alegere, la fel. Din păcate, sistemul face ca unii studenţi execrabili să ajungă la facultăţi bune sau care, cel puţin, oferă mai multe posibilităţi, în timp ce studenţi excelenţi pot sfârşi în instituţii de doi bani pentru o singură eroare (sau chiar pentru niciuna şi numai „graţie” lipsei totale de obiectivitate a corectorilor).

Momentan am încheiat subiectul.

LE: În cazul în care se întreabă cineva, NU, nu consider FJSC-ul o facultate mai proastă decât altele din ţară (mă refer la cele de stat, fiindcă alea particulare oricum sunt nişte fabrici de diplome de toată jena care nu merită nicidecum să poarte titluri de instituţii de învăţământ superior), dar nici nu o văd printre crema cremelor. Este într-adevăr undeva sus din punct de vedere al calităţii învăţământului şi este cea mai bună facultate de acest profil din ţară. Păcat de examen. Sau cel puţin de structura lui actuală.

~ de tralala01 pe Iulie 28, 2009.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: