Revenire

După ceva mai bine de o lună de absenţă (sau chiar vreo două), m-am plictisit de stat degeaba în faţa tastaturii taman în seara asta şi am decis să mai trântesc un post pe-aici, de dragul vremurilor bune. Este primul post pe care îl scriu din faţa laptopului şi din camera de cămin, aşa că voi inaugura prin el o nouă categorie pe blog. Fericire mare, nu?

Cum pentru mine, aflat acum la noua mea universitate privată, anul universitar a început mai devreme decât pentru majoritatea românilor, adică săptămâna trecută, mă pot mândri că sunt printre primii studenţi români care au ocazia oficială de a se plânge de sistem în anul universitar 2009-2010. Concluzia introducerii (ca să introduc un nonsens mic) este că în postul acesta mă voi ocupa de primele impresii de la noua facultate şi din viaţa de cămin. Să începem cu sfârşitul.

1. Căminul: Nu am fost repartizat la prima mea opţiune. Voiam o cameră cu baie proprie, dar nu mă pot plânge nici de ceea ce am primit. Mai exact, stau într-un cămin împărţit pe case, cu fiecare casă având patru apartamente (din câte am descoperit până acum). Apartamentele au câte cinci camere fiecare (deci ca să ajungi în propriul spaţiu de locuit ai nevoie de trei chei: de la casă, de la apartament şi de la cameră), la care se adaugă o bucătărie dotată şi utilată complet şi trei băi, din nou dotate complet, dar cam micuţe. Vecinii mei de apartament sunt un englez, un irlandez, un scoţian şi un galez, deci mă simt ca într-un banc prost. Primul e la Arhitectură, e blond cu ochi albaştri, înalt, bine făcut şi oarecum distanţat de ceilalţi, ceva mai matur în gândire şi acţiuni. Al doilea e student la Educaţie şi adoră să înjunghie oameni, e şaten spre brunet, ochi albaştri, înalt, dar lălâi, sociabil şi popular. Al treilea e un tanc uman care merge zilnic la sala de forţă, e şaten spre blond cu ochi căprui şi înalt şi studiază Ingineria Chimică. Al patrulea e la Ştiinţe Biologice, deci ţine de aceeaşi Şcoală cu mine (deşi eu fac ştiinţe biomedicale), e înalt, gras, cu părul scurt şi şaten şi ochii căprui şi este şi el sociabil.  Toţi sunt studenţi la universitatea mea, evident. Din fericire, toţi au înţeles că interesele mele de pe-aici nu includ contactele umane, aşa că au ajuns să mă lase în pace constant.

De când am sosit în noul apartament, am început să înţeleg de ce tata era atât de stresat de fiecare dată când lăsam masa necurăţată după ce mâncam sau când aveam o dezordine care să întreacă orice imaginaţie în cameră. Indivizii cu care stau fie sunt extraordinar de proşti printre britanici, fie sunt tipici, dar foarte proşti pur şi simplu. Înclin să cred că a doua variantă e corectă. Nu am văzut persoane inteligente de când sunt aici. Sunt mizerabili, dar au capacitatea unică, pe care eu nu am atins-o fiindcă se găseşte peste puterile mele limitate de comprehensiune şi îndemânare, de a crea piramide imense de vase nespălate în chiuvetă. Pe care, dacă ar fi să aştept să şi le spele singuri (ca să se elibereze chiuveta îndeajuns încât să pot să-mi curăţ şi eu zoaiele din farfurii înainte să mănânc), aş muri indubitabil de foame (le spală, dar cam o dată la două zile sau, dacă am noroc, imediat după ce mănâncă). Deşi mi-au mai spus de câteva ori să nu mai spăl toate vasele, eu tot o fac. Fiindcă am început să nu mai suport mizeria. Mă agasează. La fel şi cretinismul, cu care merge mână în mână. Pur şi simplu nu mai pot pricepe cum o fiinţă umană poate crea atât de multe resturi şi cum poate lăsa literalmente MORMANE de farfurii, căni, pahare, tacâmuri şi drăcii nespălate în chiuvetă. Mereu am impresia că sunt mai multe vase murdare adunate în chiuvetă decât numărul total din apartament (ceea ce, evident, este fals, fiindcă eu le spăl şi le pun la locul lor şi le cunosc exact numărul, deci nu vă gândiţi că „haha, cretinul ăsta spală vasele pentru tot căminul fără să ştie!”).

Pe lângă haosul constant din chiuvetă (şi, desigur, cel din camerele lor, fiindcă şi acelea au un relief impresionant, foarte neregulat, pe alocuri cu arome exotice, format din munţi de ciorapi, blugopodişuri şi tricomări), mai există şi nopţile de beţie care au loc zilnic. Şi care, din fericire, au măcar un tipar. Englezul se îmbată şi se culcă sau nu bea deloc, galezul se îmbată, se îmbracă într-un costum mulat roz şi cântă „Lollipop” (da, cântecul de la „The Chordettes”) pe jos în bucătărie, scoţianul (ghici ce!) se îmbată şi se masturbează sau şi-o trage în camera lui, iar irlandezul se îmbată şi el şi iese pe-afară.

Desigur, există şi părţi bune: nu mă obligă să interacţionez cu ei şi, în plus, îmi respectă spaţiul personal. Dar asta ţine de gradul de civilizare, nu de inteligenţă. Şi îmi cer sfatul la gătit, fiindcă ei sunt nişte incapabli.

2. Facultatea: E plină de proşti. Dacă profesorii sunt destul de răsăriţi, studenţii sunt toţi nişte imbecili notorii, indiferent de Şcoala, Facultatea sau Secţia de care ţin (am scris cu majuscule ca să se facă diferenţa, ştiu că nu e corect). Toate materiile pe care le fac semestrul acesta (şi mă îndoiesc că în semestrul viitor se va schimba ceva) acoperă doar cam ceea ce am făcut în liceu la fizică, matematică, biologie, chimie şi filosofie. Nimic în plus. Mi-au trebuit trei zile pentru a termina tema la matematică pe primul semestru. Iar celelalte nu arată nici ele prea bine.

Am doar patru cursuri, care însumează 24 de ore săptămânal: Originea şi Diversitatea Vieţii, Chimie Biologică 1A, Cuantificarea în Ştiinţele Vieţii, respectiv Filosofia Ştiinţei 1. La primele trei am câte trei ore de curs şi trei ore de laborator săptămânal, la ultimul am trei ore de curs şi una de tutorial (un fel de seminar). La astea se adaugă şi orele de tutoriale de la primele trei cursuri, care au însă un program mai bizar (au loc o dată la două săptămâni, nu la una, ca în mod normal, iar cursul de Cuantificare are două tutoriale, unul de matematică şi unul de fizică, ţinute în săptămâni alternative). Deci am timp să mă angajez. Ceea ce deja intenţionez să fac, motiv pentru care am trimis un CV şi o scrisoare de intenţie la cineva. Nu spun la cine, de flori de măr.

3. Altele: Fiindcă acesta este doar un post introductiv, nu o să mai insist cu detalii legate de facultate şi cămin, dar o să pun un mic accent pe banalitatea vieţii din oraşul ăsta. Da, nu mai există mizerie, oamenii nu mai merg atât de stresaţi pe stradă (de fapt, nu sunt deloc stresaţi şi ÎN SFÂRŞIT! dau peste indivizi politicoşi şi binevoitori la tot pasul), nu sunt gropi şi rahaţi de câine peste tot pe unde calci (pentru că primele sunt reparate imediat, următorii sunt ridicaţi de stăpâni şi aruncaţi cum se cuvine la gunoi), nu există maidanezi, nu există claxoane ale tuturor cretinilor în fiecare intersecţie, nu există cocalari (dar există proşti care urlă aiurea după fete pe stradă), nu există femei frumoase (am văzut patru în cele 18 zile de când sunt aici). Dar nu există nici limba română şi, mai important, nu există cultură generală şi inteligenţă. Civilizaţia şi civilizarea nu se traduc printr-o cultură generală superioară în mod necesar, ci pur şi simplu prin una civică foarte dezvoltată. Care aici există. Însă nici aici nu se citeşte, iar subiectele de conversaţie sunt de un banal desăvârşit, care uneori îl lasă în urmă fără niciun efort pe al nostru. Primul şi cel mai bun exemplu care îmi vine în minte e al vânzătoarei de la librărie care a încercat să iniţieze o conversaţie cu mine pornind de la convertorul de stilou pe care doream să-l cumpăr. Cum nu pot purta conversaţii imbecile (chiar şi atunci când stupiditatea lor în sine nu mă deranjează, cum a fost cazul aici, fiindcă sistemul meu nervos este construit în aşa fel încât să fie complet refractar, obtuz, opac, cum vreţi atunci când vine vorba de lipsă de substanţă şi nu poate discuta ceva inutil) am dat câteva răspunsuri seci şi am plecat.

Ah, şi mi-am luat un nou stilou. Fiindcă cele două „Regal” pe care le-am avut în ultimul an au murit în moduri similare, prin rupere. Nu din cauza nervilor, ci din suprasolicitare. Acum utilizez un „Parker” din seria „Urban”, cu convertor „Parker” şi cerneală neagră „Parker Quink” (aici nici măcar nu există „Hero”, iar „Pelikan” nu am văzut). Am ales cerneala neagră fiindcă nu se şterge. Vârful este din iridiu, însă nu este suflat cu aur,(le prefer pe acelea pentru senzaţia de apăsare mai moale asupra hârtiei pe care mi-o lasă prin faptul că stratul fin de aur de la vârf creează un fel de tampon între duritatea iridiului şi fragilitatea celulozei), iar dimensiunea liniei este medie. Nu am avut resursele financiare necesare achiziţionării unuia cu peniţa suflată cu aur.

Nu mai am chef să scriu, la revedere. Urmează a doua săptămână de cursuri.

~ de tralala01 pe Septembrie 28, 2009.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: