Savanţii de la ODL.

De când am fost translocat în noul meu habitat, am început, într-un mod în mare măsură similar cimpanzeilor ţinuţi prea multă vreme nemâncaţi şi bătuţi într-o cuşcă de 50*50 centimetri, să capăt diverse obsesii. Una şi cea mai mare ar fi pentru curăţenie. Nu pricep cum organismele acestea facultativ anaerobe pe care sunt forţat să le numesc „colegi de apartament” au putut supravieţui (în mare măsură) intacte până la etatea asta. Pe lângă faptul că nu sunt capabili să cureţe nenorocitul de vas de toaletă după ce îl folosesc, mai consumă şi cantităţi industriale de lichid de spălat vase zilnic. Adică îl mănâncă. Fiindcă pentru ei, clătitul vaselor după spălare reprezintă ceva complet transcendental şi incomprehensibil. Dacă zilele trecute mă enerva faptul că-şi lăsau toate jegurile pe unde apucau şi ajungeam să spăl eu tot, acum mă agasează la culme zilele (luni şi marţi) în care îmi spală ei vasele cât timp sunt la facultate. De fiecare dată când ajung înapoi acasă, după nouă ore petrecute fie în cea mai cruntă plictiseală, fie în moduri într-adevăr folositoare la biblioteca facultăţii, trebuie mai întâi să petrec vreo trei minute încercând să-mi redescopăr vesela, ascunsă de fiecare dată într-un nou loc de către cei patru britanici imbecili (un fel de Bitălşi ai căminului) care nu-s în stare să păstreze un loc fix de stocat vesela spălată din cauză că reuşesc cu o eficienţă incredibilă să aglomereze fiecare colţişor din bucătărie cu cutii, peturi şi pahare de unică folosinţă care au conţinut cândva bere. Apoi, evident că trebuie să o spăl din nou, ca să elimin crusta de lichid pentru spălat vase uscat care chiar se vede cu ochiul liber pe farfuriile mele, fiindcă sunt albastre. Şi nu, nu vor să mă otrăvească (într-una din zile, unul din ei chiar se temea că murisem fiindcă nu mă văzuse de câteva zile şi îmi bătuse la uşă în repetate rânduri, fără a primi răspuns din simplul motiv că eram la facultate şi n-aveam nici cea mai vagă idee sau urmă de interes legată de ceea ce făcea), doar sunt idioţi. Farfuriile lor sunt la fel (se poate observa când treci cu mâna peste ele), însă aparent organismele lor sunt perfect capabile să absoarbă continuu miliarde de molecule nu tocmai nutritive specifice detergenţilor fără a manifesta efecte secundare. Ceea ce, de fapt, poate fi considerat normal dacă se porneşte de la ipoteza că au un sistem nervos mult prea nedezvoltat pentru a fi capabili să proceseze respiraţia şi intoxicaţiile în acelaşi timp. Cred că adaptabilitatea lor este de invidiat având în vedere faptul că sunt practic nemuritori, cu excepţia situaţiilor în care uită să respire (ceea ce, de altfel, se pare că provoacă cele mai multe decese în rândul studenţilor de aici, fiind urmată la mică distanţă de moartea prin înfometare rezultată din uitatul mecanismului ridicării din pat dimineaţa şi rămânerea acolo pentru a suferi o stingere lentă şi dureroasă) sau să aibă puls.

În fine, scopul postului de astăzi era să refulez despre altceva, care m-a enervat în mod special astăzi. Mai exact, cretinii din echipa mea de la tutorialul de ODL. Dacă în România aveam avantajul de a lucra cu nişte lepre complet incapabile de altceva decât miştouri de doi lei şi ritualuri specifice rutului şi puteam face toată munca singur, având garanţia că obţin un rezultat fantastic numai datorită efortului meu, aici am de-a face cu inculţi incapabili care au impresia că ştiu câte ceva şi vor să contribuie ca o adevărată echipă la un rezultat pozitiv. Aşa că, după ce m-au numit lider de echipă şi purtător de cuvânt, au împărţit şansele în aşa fel încât fiecare a făcut mai nimic, iar prezentările lor cumulate ajunseseră să totalizeze jumătate din proiect, cealată jumătate fiind doar prezentarea mea. Desigur, volumul teoretic de muncă era acelaşi, însă micii oameni de ştiinţă biologică ai facultăţii nu au noţiunile de IT necesare pentru a trece pe pagina a doua în sărciul de Gugăl, aşa că se bazează doar pe informaţii obţinute din prima pagină. Apoi, aşa cum este normal pentru un purtător de cuvânt şi lider de echipă, nu am fost implicat în niciun fel în asamblarea prezentării, de care s-a ocupat o tâmpită (prostia umană cronică se recunoaşte facil şi aici după aspectul fizic plăcut şi cantitatea imensă de machiaj care o însoţesc pe tânăra ei purtătoare în general), motiv pentru care nu am văzut-o decât în momentul în care a trebuit s-o expun în faţa sălii. Ceea ce nu pică foarte bine cuiva în situaţia mea, mai exact cu trac. Dar, din fericire pentru echipă, am reuşit să improvizez îndeajuns încât să obţinem o notă excelentă. Ceea ce nu ar fi fost absolut deloc necesar dacă aş fi avut o echipă de români la fel de idioţi, dar leneşi. Iată, deci, că există şi lucruri la care ai noştri sunt mai buni ca ai lor.

Plictisit.

~ de tralala01 pe Octombrie 16, 2009.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: