Karmic Koala

Au trecut două luni bune de la apariţia celei mai noi versiuni de Ubuntu, 9.10, a unsprezecea distribuţie de Ubuntu din istorie şi una fără Long-Term Support (următoarea care va beneficia de aşa ceva va fi chiar următoarea, 10.04, pentru neaveniţi). Dacă vă-ntrebaţi ce-i aia LTS, JFGI dacă folosiţi Windows (fiindcă utilizatorul oricărui alt sistem de operare probabil cunoaşte înţelesul termenului) sau RTFM în cazul în care deja aveţi Ubuntu (excepţii de la regulă pot exista oricând…). Dacă nu ştiţi nici măcar ce-s alea RTFM sau JFGI, vă urez distracţie plăcută cu Windows 7.

În orice caz, cred că ar fi vremea să scriu şi review-ul pe care-l promisesem acum şapte mii de ani şi care, după mintea mea, trebuia să fie printre primele review-uri de Ubuntu de pe net (s-a ales praful de planul ăla pe fondul bolii mele incurabile, numită lene).

Am avut ocazia de a testa noul OS al celor de la Ubuntu pe două sisteme, un notebook şi un desktop. Chiar dacă am mai dat o dată configuraţia desktop-ului într-una din postările mele trecute, o să-mi răcesc iar deştele degeaba şi o voi lista şi aici, pentru o comparaţie mai bună cu notebook-ul şi pentru cazul în care voi mai decide şi pe viitor să scriu astfel de review-uri (DA, sunt foarte leneş, dar şi eu detest când câte un cretin preferă să dea ‘jdemii de link-uri în loc de a posta informaţia într-un singur loc şi de a crea o legătură doar către acela).

1. Notebook: Acer Aspire Timeline 5810TG-944G50Mn; procesor Intel Core2Duo SU9400 (proc ULV, că doar pentru asta l-am şi luat) cu FSB800 şi două nuclee la 1,4GHz, creat pe 45nm şi cu 3072KB L2 cache; HDD 500GB (nu cunosc producătorul şi alte detalii, din păcate, dar pare a fi la 5400RPM); RAM 4GB DDR3 la 1066MHz (iar nu ştiu firma); video ATI Radeon Mobility HD4330, cu 512MB accelerare 3D şi potenţial de a lua din memorie până la 1742MB; Wireless Acer Nplify 802.11b/g/draft-n (ştiu că a devenit „n” între timp, dar când l-am luat încă mai era la stadiul de draft standarul, chiar dacă nu s-a mai modificat nimic); DVD-Wrter Matshita (destul de slab ca performanţe, prefer să nu-l folosesc, nu-i mai ţin minte specificaţiile, dar e singura componentă care m-a nemulţumit la configuraţie); display 15,6 ţoli 16:9; patru porturi USB, unul HDMI, unul RJ-45 pentru LAN, unul de ieşire video, unul de input audio, unul de output audio, lacăt Kensington; dimensiuni 378x259x24.8/29.7 milimetri (foarte subţirel), masa 2,4 kilograme, acumulator Li-ion, şase celule, cu autonomie de aproximativ opt ore pe Windows (cu energy saving şi altele), în jur de şase pe Ubuntu 9.10; tehnologie Laminar Wall Jet (adică se încălzeşte greu, băi, tată!); OS preinstalat – Windows Vista Home Premium.

2. Desktop: placă de bază Asus P5Q-E cu toate drăciile aferente (găsiţi mai multe detalii prin Google, chiar mi-e lene să-i listez absolut toate specificaţiile, cert e că face overclocking bun, rulează pe un BIOS de la American Megatrends, versiunea 1003 şi poate rula un mini-OS independent Linux-Based (ExpressGate), de pe care se poate realiza o conexiune la net, se pot urmări filme, se poate asculta muzică şi se pot vedea poze); procesor Intel Core2 Quad Q6600 FSB1066, pe socket LGA775, la 2,4GHz pe fiecare din cele patru nuclee, 8192KB L2 cache şi un TDP de 95W (un monstru în comparaţie cu TDP-ul de doar 10W al lui SU9400, care-i justifică şi autonomia imensă), tehnologie pe 65nm; RAM Kingston 4x1GB DDR2 PC8500 HyperX (din care două rulează în Dual Channel), 1066MHz, latenţe 5-5-5-18 (dar „underclock-ate” la 800MHz PC6400, pentru a scădea voltajul de la 2,2V la 1,8V şi a economisi energie, micşorând totodată latenţele la 4-4-4-12); video Asus EAH4850 cu 1024MB GDDR3-256bit, 635MHz frecvenţa procesorului şi 1986MHz frecvenţa memoriei; 2*HDD Seagate Barracuda SATA2 500GB 7200RPM 32MB buffer (pur şi simplu superbe şi foarte silenţioase); sursă Thermaltake 600W cu ventilator de 14 centimetri; două unităţi DVD-RW, una Asus, alta Pioneer (ambele foarte bune); carcasă full-ATX (tower) Thermaltake VC2000BNS (Mambo), cu două ventilatoare Arctic Cooling, unul de 8, altul de 12 ţoli (silenţioase şi performante, asigură un flux de aer foarte bun într-o carcasă oricum bine gândită, nu permit sistemului să treacă de 38 de grade Celsius nici în full-load); UPS Mustek PowerMust 1000; monitor LCD LG L1953S-SF de 19 ţoli, format 4:3, cu timp de răspuns de 5 milisecunde şi contrast îmbunătăţit prin software până la 5000:1 (nu mai ştiu de luminozitate şi de contrastul standard şi mi-e lene să caut, doar am citit eticheta, ca ţăranul); porturile ar fi şase USB pe spate şi două în faţă, şase audio (cinci de output, unul de input, sunet 5.1), unul TV-out, unul TV-in, unul FireWire (IEEE-1394), două RJ-45 pentru wired-LAN (are două plăci de reţea integrate de 10/100/1000Mbps) şi cred că atât (nu stau să mă târăsc prin spatele computerului doar ca să ştiţi voi ce găuri are şi să aveţi orgasme intelectuale, perverşilor…).

Acum, că astea au fost specificate, n-o să le mai prezint niciodată, ci o să trimit către pagina asta pe oricine are chef să vadă configuraţiile. Asta dacă nu mai schimb chestii la ele, cum se mai întâmplă. Acum să trecem uşor-uşor şi la scopul articolului.

Pe notebook, configuraţia de boot-are a fost una tip dual-boot, cu Ubuntu 9.04 rulând în paralel cu Windows Vista Home Premium înainte de instalarea lui 9.10. Desktop-ul a avut o configuraţie ceva mai complicată, quad-boot, dacă-i pot spune aşa. Mai întâi se încarcă mini-OS-ul de pe placa de bază, ASUS Express-Gate, după care pornesc şi hardurile, pe care se găsesc un Windows XPx86 cu SP3 (cel pe 32 de biţi) şi un Windows XPx64, tot cu SP3 (varianta pe 64 de biţi, evident), respectiv Ubuntu 9.04, înainte de noua instalare.

Instalarea pe notebook a fost ceva mai problematică decât aceea pe desktop. Iniţial am încercat o upgradare de la 9.04 la 9.10, dar vrăjitorul de instalare îi tot dădea înainte cu incompatibilităţi de tip third-party software. După dezinstalarea tuturor pachetelor third-party cu ajutorul Synaptic, am reuşit o instalare funcţională de 9.10, însă mi-am distrus cumva GUI-ul şi am fost nevoit să execut un sudo apt-get remove gnome-desktop-environment, urmat de o ştergere completă a Gnome, care mi-a dus Linuxul către funcţionalitate parţială.  În cele din urmă, am preferat să formatez complet partiţia, fiindcă repoziţionarea pachetelor Gnome crea, din motive necunoscute, mai multe conflicte ale dependenţelor pe care mi-a fost lene să le rezolv din shell şi am optat pentru o reinstalare pe curat, cu ext4 ca sistem de fişiere şi GRUB2 (versiunea 1.95, dacă vreţi o ironie simpatică) drept opţiuni preferate.

Pe desktop, instalarea s-a făcut fără niciun fel de conflicte cu programele terţe (deşi folosesc aceleaşi softuri third-party… în fine, uneori şi Linuxul se comportă ciudat, recunosc, dar asta se întâmplă foarte rar şi e aproape imediat rezolvabil), deci am păstrat atât vechea partiţie ext3, cât şi vechiul GRUB1.

Acum, că am trecut de etapa instalării, a venit vremea să discut la modul general despre noul spin Debian al celor de la Ubuntu (sau, ca să fiu mai exact, noua versiune de spin).

Ubuntu 9.10 vine cu o serie de noutăţi fundamentale faţă de Ubuntu 9.04. În primul rând, este vorba de clasicul update de kernel, versiunea implicită a noului OS fiind 2.6.30-14 (updatat la zi, s-a ajuns la 2.6.30-17). În al doilea rând, o noutate majoră a noului OS este introducerea sistemului de organizare bazat pe partiţii ext4, care va înlocui treptat vechiul standard ext3, oferind o mai bună gestionare a spaţiului, o mai bună organizare şi, după cum se laudă creatorii, o indexare mai rapidă, deci implicit o funcţionalitate mai bună. O altă noutate este introducerea lui GRUB2, care oferă opţiuni de securitate mult îmbunătăţite faţă de predecesorul său (unde, să fim sinceri, acestea sunt aproape inexistente). Vrăjitorul de instalare avertizează, totuşi, că este vorba doar de o versiune beta a noului manager de boot şi că pot exista unele vulnerabilităţi sau se poate ajunge la o instabilitate generală a sistemului. Eu nu am avut parte de aşa ceva pe notebook şi sunt de părere că includerea noului GRUB în pachetul de instalare reprezintă progresul logic pe care Ubuntu trebuia să-l facă.

Instalarea noului OS este la fel de lipsită de probleme ca a tuturor versiunilor anterioare şi nu va dura mai mult de zece minute nici dacă se face ca upgrade (în condiţiile în care conexiunea la Internet este una bună, desigur), nici atunci când se face pe curat. Vrăjitorul este mai mult decât explicit şi permite atât novicilor, cât şi utilizatorilor avansaţi să selecteze opţiunile cele mai potrivite pentru nevoile proprii.

Primele lucruri pe care un utilizator mai vechi de Ubuntu le va observa la noua versiune ţin de interfaţă şi funcţionalitate. Scrolling-ul între spaţiile de lucru nu mai este o opţiune implicită, dar asta se rezolvă cu două clicuri din Compiz, care însă nu vine instalat odată cu restul OS-ului. Mai deranjant este faptul că s-a scos opţiunea de Add/Remove Programs din instalarea implicită, aceasta fiind înlocuită cu un soi de Control Panel greoi şi destul de agasant prin metoda de vizualizare pe care o propune pentru pachetele care urmează a fi instalate, dar mai uşor de utilizat şi mai potrivit pentru utilizatorii neiniţiaţi şi pentru proşti (dacă se gândeşte vreun tâmpit să-mi sară în cap în ideea că „pentru asta există Synaptic, boule, blablabla!!!”, da, aşa este, un utilizator avansat va prefera Synaptic (sau, MAI bine, comenzile tip sudo) pentru a-şi controla pachetele, însă Add/Remove Programs mi se pare o opţiune mult mai bună atunci când eşti interesat de viteză şi o descriere mai bună a aplicaţiilor, nu a pachetelor individuale; economia de timp mi se pare un element mai mult decât demn de luat în seamă atunci când cauţi să instalezi 30-40 de aplicaţii deodată ştiind doar CE vrei să facă fiecare, nu neapărat ce pachete cauţi, iar pentru asta e mult mai eficient Add/Remove Programs, deci cretinii antemenţionaţi se pot duce naibii şi pot citi altceva).

O schimbare care m-a deranjat destul de tare a fost scoaterea lui Pidgin (Nuuuuuuuu!!!) şi înlocuirea lui cu nu ştiu ce drăcie de messenger care zice-se că merge mai bine mână-n mână cu Evolution, clientul principal de mail al Ubuntu. Pidgin mi s-a părut şi mi se pare unul din simbolurile fundamentale ale abilităţii de comunicare instant pe Ubuntu, iar scoaterea lui mi s-a părut că deviază de la tradiţia seriei. În plus, Pidgin merge la rându-i foarte bine în paralel cu Evolution, deci nu văd un motiv competent pentru această decizie.

O altă schimbare bizară a fost dezactivarea posibilităţii de a obţine doar interfaţa KDE în 9.10. Comanda „sudo apt-get install kde” nu mai este recunoscută, ci în locul ei trebuie acum executat „sudo apt-get install kubuntu-desktop”. Noua comandă instalează practic Kubuntu cu totul şi creează o situaţie oarecum hilară atunci când apare splashscreen-ul Kubuntu în procesul de boot-are, urmat imediat de ecranul de logare al Ubuntu. În plus, noua metodă ocupă relativ aiurea vreo 300MB în plus de spaţiu pe partiţia respectivă, deşi în prezent nu cred că asta mai reprezintă o problemă esenţială pentru cineva. Totuşi, acei 300MB ar putea fi folosiţi pentru altceva. Bilă neagră.

Ca performanţe generale, noul Ubuntu se mişcă mai repede şi mai fluent decât versiunea din aprilie. Stabilitatea şi uşurinţa în utilizare au crescut şi ele, iar eficienţa alocării memoriei este de-a dreptul remarcabilă. Pe notebook, sistemul trece de la starea de „somn” (opţiunea „Sleep”) la cea de „veghe” în trei-patru secunde, iar numărul de aplicaţii pe care am fost capabil să le rulez în paralel fără a observa vreo scădere a eficienţei sau fluenţei este imens. Practic, am rulat un browser de Internet (Firefox, evident, soluţia implicită), procesorul de texte din OpenOffice, creatorul de prezentări din aceeaşi suită, un player video, player-ul audio standard pentru Gnome (Rhytmbox), Adobe Reader-ul, clientul Pidgin, clientul Evolution, manager-ul de activităţi şi o sesiune de VirtualBox cu Debian-ul pornit în ea fără a pierde niciun pic din fluenţa şi rapiditatea în mişcări a sistemului. Viteza cu care managerul de programe le trece în „Sleep” pe cele nefolosite la un anumit moment este incredibilă şi în foarte mare măsură responsabilă de performanţele uluitoare ale OS-ului. Nici măcar nu se compară cu ceea ce poate oferi Windowsul. Ocuparea resurselor şi menajarea lor sunt net superioare sistemului de la Microsoft.

Interfaţa noii versiuni este ceva mai elegantă decât cea din 9.04, cu schimbări subtile aduse în cazul aspectului icoanelor şi al taskbarului. Efectele care pot fi selectate din Compiz mai pot da un plus de eleganţă unei interfeţe oricum superbe şi pot aduce şi ceva eye-candy în plus pentru cei interesaţi de aşa ceva. Nici cei pentru care o interfaţă spartană, dar funcţională (a se citi: EU) este mai importantă nu vor fi dezamăgiţi. Simplitatea şi eficienţa sunt doar două din atuurile Ubuntu, iar asta se poate vedea imediat şi în aspectul implicit al GUI-ului. Este unul simplu, plăcut la vedere, fără culori ţipătoare sau contraste deranjante, dar în care toate sunt excelent plasate şi foarte uşor de găsit. Bilă albă.

Un alt plus apare la compatibilitate. Dispozitivele externe de stocare mi-au fost recunoscute imediat de fiecare dată şi au fost gata de utilizare la doar câteva secunde după conectare. Pe lângă asta, posibilităţile de organizare eficientă pe care Ubuntu 9.10 le oferă sunt imense şi geniale (deşi nu reprezintă neapărat o noutate, aceleaşi opţiuni fiind în mare parte prezente şi în versiunile anterioare ale OS-ului). Împărţirea desktop-ului în spaţii de lucru mi se pare o idee excelentă pe care Microsoft refuză cu obstinaţie să o adopte (eu, unul, nu suport când mii de ferestre sunt deschise în acelaşi ecran şi nu mai sunt capabil nici măcar să-mi dau seama care-i care dacă mă uit la taskbar). Faptul că pot avea deschise chiar şi o mie de ferestre, dar pot vizualiza doar câte cinci-şase în fiecare taskbar în orice moment, având astfel o putere de organizare şi o eficienţă mult mai mari în lucru, nu poate decât să mă încânte. Mai ales în calitate de student care are de realizat referate peste referate. Un spaţiu de lucru pentru documentele .pdf care trebuie studiate, unul pentru browserul de net şi unul pentru editările din OOWord sunt o soluţie perfectă pentru evitarea chinului de a căuta fiecare fereastră separat în taskbar atunci când e nevoie de ea.

Dacă tot am vorbit de funcţionalitate până acum, merită să mai adaug şi faptul că, spre deosebire de Windows Vista, Ubuntu 9.10 (la fel ca 9.04) mi-a recunoscut imediat telefonul mobil atunci când i-am pornit funcţia Bluetooth şi a fost capabil să-i transmită informaţii, respectiv să preia date de la el.

La conectivitate, versiunea din octombrie a spinului Debian stă iarăşi foarte bine. Reţelele wireless accesibile din camera mea, atât la cămin, cât şi aici, au fost recunoscute imediat, iar conexiunile s-au stabilit fără probleme. În plus, nu am mai avut probleme cu Network Manager-ul, cum mi s-a întâmplat din motive necunoscute cu versiunea 9.04, atât pe desktop, cât şi pe notebook. Totul a mers ca uns la acest capitol, ceea ce arată că dezvoltatorii încearcă în permanenţă să menţină calitatea superioară a produselor lor. Şi asta în cazul unui proiect open-source. Micromoale ar trebui să se gândească bine la asta.

În concluzie, Ubuntu 9.10 reprezintă probabil cea mai bună alternativă la Windows pentru orice tip de utilizatori. În cazul neiniţiaţilor, adaptarea este uşoară datorită interfeţei foarte prietenoase şi opţiunilor implicite activate, care asigură o protecţie excelentă pe un tip de sistem care oricum este aproape lipsit de ameninţări, soluţii pentru orice problemă sau nevoie (există un editor implicit de texte, există player-e video şi audio implicite, există un browser implicit de Internet, există clienţi de messenger şi de mail implementaţi, există chiar şi jocuri) şi o uşurinţă imensă în utilizare. Pentru cei avansaţi, opţiunile de configurare sunt practic nelimitate şi pot duce la construirea unui adevărat titan al eficienţei şi securităţii dintr-un sistem. Doar Debianul, mult mai complex şi mai orientat către lumea experţilor, dar pe care însuşi Ubuntu se bazează, îl depăşeşte din punct de vedere al flexibilităţii configurărilor. Dar diferenţa tinde să fie tot mai mică pe măsură ce Ubuntu demonstrează tot mai clar că a devenit un sistem de operare matur, complet şi de sine stătător.

Ca o ultimă săgeată trasă în Windows prin articolul de faţă, uptime-ul record pe orice versiune de Win a fost, în cazul meu, de aproape trei zile, pe un XPx86, timp în care reziduurile de memorie rămase blocate în programe nefolosite deveniseră destul de mari (e drept, încă nu îndeajuns încât să blocheze sistemul, dar o scădere a performanţei era vizibilă). În cazul Ubuntu, uptime-ul record a fost de aproape şase zile, singurul factor care a dus la tăierea continuităţii fiind un update de kernel care a necesitat un restart. Diferenţa de performanţă între început şi final era insesizabilă.

Ubuntu owns.

~ de tralala01 pe Decembrie 28, 2009.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: