Lucid Lynx: Episodul 1.

Hehehe, v-aţi prins. Am început oficial testul versiunii Alpha 1 a viitoarei distribuţii LTS de Ubuntu, a doua din seria LTS-urilor şi a douăsprezecea din istoria sistemului de operare bazat pe Debian Linux. Denumirea uzuală a viitoarei versiuni, 10.04, care va fi lansată în variantă completă pe 29 aprilie 2010, deci peste fix patru luni, este „Lucid Lynx”.

Download-ul noii distribuţii în versiunea ei embrionară (în fond, cam prin asta se traduce un Alpha-1 version) a fost poate cel mai incitant moment al anului în curs pentru mine, datorită simplului fapt că am ocazia de a fi printre primii utilizatori care au parte de atingerea catifelată a unui OS superb. Pentru un linuxist, aşa ceva se compară simbolic cu răpirea fecioriei fetei iubite în noaptea nunţii.

Trecând dincolo de plăcerea semi-erotică pe care numai download-ul şi instalarea unei noi distribuţii de Linux o poate produce, versiunea Alpha 1 a lui 10.04 vine, ca primă noutate observabilă (şi singura, deşi recunosc că timpul testării a fost de numai o oră), cu, evident, o nouă versiune de kernel: 2.6.32-7 este versiunea implicită, upgrade-abilă imediat la 2.6.32-9.

Înainte de a merge mai departe, trebuie să menţionez că instalarea acestei versiuni s-a făcut pe o maşină virtuală rulată din Sun VirtualBox, versiunea 3.1.2r56127, pe desktop-ul meu (configuraţia lui o găsiţi în postul legat de Karmic). Maşina virtuală are următoarele specificaţii: 1024MB RAM, procesor cu două nuclee, 128MB memorie video cu accelerare 3D, HDD de 20GB, adaptor de reţea, unitate optică. Alte detalii sunt relativ inutile.

Instalarea lui 10.04a1 a decurs fără probleme: vrăjitorul clasic al Ubuntu s-a dovedit la fel de accesibil ca întotdeauna, partiţia a fost corect detectată, iar instalarea propriu-zisă a durat exact un sfert de oră, în condiţiile în care s-a făcut în interiorul unui VM. După obişnuitul restart, sistemul era gata de rulare.

Imediat după reboot, au apărut primele probleme. Fiind o maşină virtuală, Ubuntu a pornit într-o rezoluţie nativă de 800×600, din care nu a mai putut fi scos. Asta fiindcă la instalarea guest-ului de VirtualBox în interiorul maşinii virtuale apar câteva incompatibilităţi – singurele două bug-uri descoperite în ora de testare. Unul ţine de instalarea pachetului „virtualbox-ose-guest”, care dă o eroare de ieşire datorită unei incompatibilităţi de kernel în momentul în care se încearcă construirea lui. Al doilea bug constă în incompatibilitatea dintre pachetul „virtualbox-ose-guest-x11” şi „xserver-xorg-core”. Dependenţa primului de al doilea se bate cap în cap cu tentativele acestuia de a elimina o serie de pachete care ţin de GUI-ul Gnome în timpul aplicării pachetului. Cum începând cu versiunea 9.10 a Ubuntu xorg.conf nu se mai ocupă de gestionarea rezoluţiilor posibile pe display-uri (treabă preluată de HAL), configurarea rezoluţiei potrivite (măcar un 1024×768, ca să se poată vedea ca lumea ecranul ăla) este destul de complicată (necesită o serie de comenzi xrandr pentru care este necesară cunoaşterea denumirii pe care o dă sistemul display-ului virtual, lucru pentru care trebuie săpat o vreme destul de lungă prin configuraţii dacă nu se instalează în prealabil guest-ul de VirtualBox, care face automat legătura între client şi host (între VM şi sistemul-gazdă) şi rezolvă imediat treaba – a se vedea situaţia similară din cazul Debian – deci un lucru pe care mi-a fost lene să-l fac la ora asta).

Problema rezoluţiilor Debianului şi a spin-urilor sale în VirtualBox este foarte bine cunoscută, însă e o situaţie inevitabilă în condiţia în care ambele sunt soft-uri Open Source şi nu chiar toată lumea îşi permite să bage tone de driver-e şi sisteme de compatibilitate prin care să încarce (dimensional) pachetele de instalare şi să le mai şi găzduiască pe servere care cer bani pentru fiecare kilobyte în plus. Rezolvarea imediată, de fiecare dată, constă în instalarea guest-ului de VB în interiorul maşinii virtuale, deci cum LL n-a putut oferi opţiunea asta din prima, se poate spune că are o mică problemă.

O altă situaţie ciudată s-a produs imediat după primul reboot, când interfaţa de reţea nu a fost detectată corect imediat. Problema s-a rezolvat printr-un restart al Network Manager-ului, iar după ce s-a realizat un update general (destul de mare), n-a mai apărut.

O ultimă observaţie pentru moment ar fi păstrarea lui Empathy drept client implicit de comunicare instantanee, în defavoarea lui Pidgin. Aici sunt subiectiv, dar consider în continuare că Pidgin este un simbol Ubuntu şi nu merita schimbat.

Încă nu am încercat instalarea pachetului KDE şi nici nu m-am jucat prin configuraţii momentan, având doar o oră de test la dispoziţie, dar pentru următoarele probe e timp berechet, deci observaţii noi vor veni probabil curând. Momentan pot spune doar că Ubuntu 10.04a1 aduce cu sine, ca de obicei, un kernel nou, dar şi câteva incompatibilităţi minore care ţin de maşinile virtuale. Noutăţile care au legătură cu aplicaţiile împachetate pe lângă distribuţie în sine vor sosi curând.

Până atunci, iată unul din primele review-uri ale distribuţiei care urmează a fi lansată peste patru luni. Măcar acum mi-am împlinit gândul.

~ de tralala01 pe Decembrie 29, 2009.

Un răspuns to “Lucid Lynx: Episodul 1.”

  1. Comentariu şters pentru că nu respectă regulile de publicare (este un semn de întrebare, eşti cretin şi ai uitat literele?).

    tralala01

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: