While on the road to sweet Athy…

Mă gândeam că astăzi îmi voi transporta bagajele către noul apartament, însă legile murphy-ene au ţinut să se impună încă o dată în existenţa mea: geamantanul meu pe roţi s-a rupt din cauza greutăţii cărţilor la aproximativ cinci miliarde de nanometri de uşa căminului. După ce l-am urcat cele două etaje de la apartamentul meu situat la subsolul subsolului. Tragicul eveniment s-a produs la scurtă vreme de la încolţirea opiniei mele nefondate conform căreia ar fi fost mai bine să golesc jumătate de geamantan ca să evit supraîncărcarea şi să-l pot şi căra eficient. Adică fără a pierde toate caloriile acumulate în ultima săptămână prin alimentaţie (avea şi încă are vreo şaptezeci de kilograme de celuloză şi derivaţi policarbonaţi în el). Evident, în inteligenţa proprie, m-am considerat imbecil că aveam o asemenea părere care nu putea fi argumentată în niciun fel (nici măcar prin faptul că abia eram în stare să târăsc monstrul, darmite să-l mai şi ridic, ori prin acela că auzeam şi vedeam cum osia scheuna şi se îndoia din cauza greutăţii), aşa că m-am ignorat. Soarta, cu care nu m-am avut niciodată prea bine (probabil ea va fi ucigaşul meu), sau Dumnezeu, cu care oricum stau mai prost decât orice credincios (dacă există unul, cred că i-ar aprecia oricum mai mult pe ăia care cred într-unul convenţional şi definit ca o sumă de calităţi umane duse la extrem decât pe cei care-şi bagă picioarele în divinitate), sau pur şi simplu bunul simţ logic, fiindcă urcatul scărilor a reprezentat exact tipul ideal de mişcare pentru a permite îndoiri semielastice discrete ale barelor de metal care să ducă la oboseala materialului, a făcut mai apoi ca atât barele respective („coloana vertebrală” a geamantanului – nu suport termenul de troler/troller, este un englezism cretin inexistent în dicţionar), cât şi osia să cedeze la scurtă vreme după ieşirea din cămin. Întoarcerea a fost şi mai dificilă decât urcarea: a trebuit să cobor un geamantan rupt două etaje fără a-l lăsa să se rostogolească peste mine şi fără a-l rostogoli pe el în orice alt fel (doar aveam cărţi în el, nu oameni sau haine, alea se rănesc uşor şi sunt importante).

Concluzia incidentului este simplă şi logică: este vina lui Cărtărescu că mi s-a rupt geamantanul. El era singurul idiot din el, prezent, în mod orbitor, chiar în triplu exemplar. Restul minţilor încătuşate de foi încondeiate (Tolstoi, Gray, Netter, Hesse, Zemanski, Rang, Le Clézio et al.) erau prea simţite pentru a-mi obosi atomii de fier/aluminiu/draci-pe-pâine din bare ca pe neuroni.

Dacă tot am tras concluzia povestirii, să trec măcar la o parte din punctele din postarea de ieri, că de-asta m-am apucat de scris.

0. Sesiunea: Deloc surprinzător, asta a fost ceva mai complicată decât prima (mai ales că am avut cinci examene în loc de patru), dar nu îndeajuns încât să n-o rezolv doar cu câte o noapte albă (adică undeva pe la 24 de ore de studiu) pentru fiecare examen.

Examenul de Logică, pus stingher cu aproape două săptămâni înaintea celorlalte patru (întinse pe opt zile), s-a ţinut la aproximativ un minut de mers pe jos de cămin, deci am avut timp şi să ling geamul înainte de a pleca (era o muscă pe el şi voiam s-o mănânc, să nu plec cu burta goală). Pe undeva pe la 90 de minute după începerea lui (cam cât o repriză şi două treimi dintr-un meci de fotbal, dacă pui şi pauza, pentru oricine nu e în stare să numere până la 90 şi citeşte, respectiv comentează sau instigă idioţi la citit şi comentat pe blog), un „Fu**-ţi (se citeşte: „Fuasteriscfloricică-ţi”) Paştele, Dumnezeii şi Biserica m*-tii (se citeşte: „merythroniumalbidum-tii”, că are prea multe braţe steluţa pentru o Collinsie primăvăratică)!” zdravăn şi trântit din tot sufletul a răsunat pe terenul de baschet pe care se dădea. Deşi autorul a rămas necunoscut, privirile s-au îndreptat către mine, într-un moment care a coincis în mod misterios cu realizarea mea că greşisem complet o problemă (de fapt, un tablou logic) fiindcă transcrisesem un raţionament greşit de pe foaie, mai exact uitând un operator negativ. Am apucat să repar eroarea şi să refac toată problema, n-am apucat să o termin pe ultima, din patru.

Examenul de Biologie Medicală a decurs mult mai bine: aici, universitatea s-a dat în stambă prin faptul că a comis-o de două ori în subiecte. Satisfacţia şi zâmbetul cretin cu care am semnalat erorile (că am fost primul care a ajuns la ele, am terminat subiectele în aproximativ 40 de minute, fiindcă am avut doar 60 de grile) au fost amplificate de poziţia mea strategică din sală: în prima bancă, exact în faţa mesei supraveghetorilor. Nu, n-am ales să stau acolo de pupincurist ce sunt, acolo era plicul secretizat cu subiecte care avea numele meu pe el. O augmentare suplimentară a trăirilor cvasi-orgasmice datorate efuziunilor endorfice provocate de stimularea lobului temporal (na, m-am dat de gol) şi pătrunse în mod bizar în cel parietal a fost produsă de momentul recunoaşterii şi corectării oficiale a greşelilor pe foile de examen, după consultarea cu comisia centrală, şi a dus la o ejaculare violentă de impulsuri din cel din urmă lob, la o rată care a depăşit cu mult limita epileptică, dar care nu a provocat o criză, ci concentrare adiţională, numai la gândul de a da lovitura de graţie idioţilor din departament prin cea mai bună notă din an, după ce am reuşit în repetate rânduri să-i enervez oficial pe parcursul semestrului. Momentul de corectare în sine a reflectat, probabil, atenţia cu care s-au făcut subiectele: Supraveghetorul A: „Please turn to page 21 of your exam paper and look at option D of the question on that page.” Supraveghetorul B dă un cot. A: „Oh, sorry, option E.” B mai dă un cot. A: „What?”. B bombăne ceva. A: „Oh, sorry again, option R.”

Examenul de Biologie Moleculară şi Celulară a fost şi cel mai complex. 30 de grile, trei întrebări de teorie cu răspuns cam de o pagină şi o problemă cu vreo 15 sau 20 de cerinţe, nu mai ştiu exact, toate în două ore. Profesorii de-aici şi-au făcut treaba, au formulat toate subiectele corect, dar au pus întrebări simpliste în general. Banal.

Examenul de Chimie Biologică a reprezentat o altă ocazie pe care universitatea n-a ratat-o de a spune prostii. Jumătate de subiect greşit din cele şase de rezolvat, 90 de minute plictisitoare în rest. Totuşi, a fost cel mai „dificil”.

Examenul de Moralitate, Raţionalitate şi Valori (sau Filosofie, pentru cine era prea plictisit să reţină toată chestia aia) a fost ultimul din serie şi, la fel ca acela de Filosofie a Ştiinţei din primul semestru, s-a ţinut a doua zi după cel de Chimie Biologică, deci m-am dus relativ obosit la el pe fondul celor două nopţi nedormite. Totuşi, Kant m-a salvat iar, cum a făcut-o şi la referatul din timpul anului: două subiecte din cele trei cereau analizarea filosofiei lui şi a urmaşilor lui ideologici. Trei eseuri, două ore, o eliberare. Sesiunea e terminată, mai rămâne să primesc şi rezultatele.

1. Retragerea de pe forumul FJSC: Din păcate, cei mai afectaţi de asta sunt şi cei nevinovaţi – candidaţii. Asta dacă erau de părere că observaţiile mele erau pertinente, că altfel îi doare-n cot şi p-ăia, iar unii probabil că se bucură (cine-mi cunoaşte stilul de a corecta ştie de ce, dar la acela nu voi renunţa în veci, indiferent câţi imbecili se simt atacaţi personal de ironiile mele: este plăcerea mea să corectez, este treaba mea cum o fac, atât timp cât explicaţiile pe care le ofer ulterior sunt justificate relativ la text şi competente). Vinovaţi sunt administratorii, pe care nu m-am ferit de la a-i numi proşti (mai mult sau mai puţin voalat – iniţial mai mult, la final aproape în faţă, că s-au şi prins (aleluia!) şi mi-au şters ambele postări (publice) în care le jigneam pe rând pipoţelele). Lucrurile de care se fac în mod public vinovaţi (cum spuneam, din decenţă, nu voi scrie nimic personal aici) sunt:

  • Limitarea intelectuală, demonstrată de faptul că nu sunt capabili să perceapă diferenţa dintre o atitudine ironică, sarcastică, şi una superioară. Diferenţele, deşi discrete sau chiar inexistente pentru individul neantrenat şi insuficient citit, sunt imense dacă ai măcar o picătură de bun simţ şi gândire logică: atitudinea ironică este adesea fundamentată, iar argumentele pe care se bazează sau s-ar putea baza sunt valide şi solide, adică reale şi obiective; atitudinea superioară se poate manifesta şi prin ironie, dar aceasta este adesea gratuită, poate fi validă, însă nu va avea soliditate, nu va fi justificabilă în realitate, va părea absurdă lumii noastre. În plus, atitudinea superioară este ea însăşi adesea limitată de incultură şi denotă un complex, nicidecum un individ sigur pe sine, în cele mai multe cazuri. Invit orice candidat, student, corector, profesor, administrator, cretin sau persoană inteligentă să-mi demonstreze şi să-mi argumenteze prin comentarii că aş fi avut o atitudine din a doua categorie, nu din prima. Se ştie că nu şterg decât comentariile care nu respectă regulile, deci care nu sunt justificate. Dacă îmi justificaţi imbecilitatea, o accept public. La fel şi cu superioritatea, dacă are cineva chef să se ocupe de asta. Altfel, şterg comentariile scrise de dragul de a scrie indiferent de natura lor.
  • Fudulia, diferită de mândrie prin prezenţa inerentă a prostiei şi demonstrată de faptul că o critică publică justificată adusă unei persoane cu alt statut decât cel de candidat este adesea sancţionată de cei „superiori”. Statutul nu spune nimic. Este la fel ca absolvirea unei facultăţi: ai o diplomă, o bucată de hârtie, nu un caracter, nici mai multe cunoştinţe decât ai fi putut asimila singur sau chiar decât are un gunoier fără liceu, dar pasionat de cunoaştere individuală. Diplomele nu fac nici cât o ceapă degerată pentru a câştiga respectul oricărui individ cu capul pe umeri, cum prefer să mă consider din motive pe care mi-e lene să le expun aici. La fel şi statutul de pe un forum. Un statut superior presupune prudenţă şi atenţie superioare, fiindcă, teoretic, l-ai meritat, la fel cum, teoretic, ai meritat diploma. Diferenţa dintre teorie şi practică este cea care mă obligă să nu respect oamenii doar pentru ceea ce scrie pe diplomele lor sau pentru un statut amărât. Îi sancţionez pe toţi în mod egal, prefer să fiu sancţionat la fel. Nu abuziv, ci justificat. Orice eroare, a oricui, făcută în public pe un forum se sancţionează public, fiindcă reprezintă o nedreptate care trebuie pedepsită. Nu sunt un zeu al moralităţii prin asta, sunt doar un individ care cere egalitate. Fiindcă am tratat, tratez şi voi trata orice candidat ca pe egalul (indiferent de atitudinea subiectivă, care nu mai ţine de obiectivitatea necesară corectării unui text şi care nu se aplică în contextul la care fac referire aici) meu, iar atitudinea ironică de care vorbeam mai sus este aceeaşi pe care o aştept şi eu de la oricine, dacă aşa doreşte şi dacă o justifică raţional, cum o fac eu. Cer egalitate, cer reciprocitate. Dacă un administrator nu este îndeajuns de echidistant încât să accepte o critică adusă sieşi de către oricine altcineva, atunci ducă-se dracului.
  • Lipsa de bun simţ lingvistic. Mă enervează când oamenii scriu „de-a-n boulea” de-a-n boulea, mai ales după ce-l văd scris cu câteva rânduri mai sus corect. Mai băgaţi nasul într-un dicţionar înainte de a corecta pe cineva la scrierea cuvintelor. La fel, mă enervează când se corectează gramatica fără a se ţine cont de… gramatică. Pe când eram încă în România (ţara cu preşedinte chior şi premier-matrioşcă), nu corectam niciodată un cuvânt sau o virgulă fără a consulta MDA-ul, DOOM-ul, o carte de gramatică sau una de utilizare a virgulelor. În funcţie de caz. Chiar şi când eram sigur, fiindcă, aşa cum spune (şi chiar într-un mod matematic) Heisenberg, până şi fizica are incertitudini. Acum, corectez cuvintele şi expresiile de care sunt sigur, dar o pun pe maică-mea să caute în dicţionar de fiecare dată când nu am certitudinea a ceva. Ceea ce prinde bine atât ei, că mai pune naibii mâna pe-o carte, cât şi dicţionarelor, că nu se pune praful pe ele şi nu le rod cariile până mă-ntorc eu acasă. Iar pentru punctuaţie, am scanări pe care le consult cu încredere. Nu corectez de-a-n boulea. Proştilor.
  • Lipsa reciprocităţii, apropo de ce-am pălăvrăgit mai sus. Mi se cere să fiu mai temperat, eu cer doza minimă de respect pe care o acord şi eu, anume justificarea deciziilor. Nu primesc nimic, nu dau nimic, doar nu-s cretin. Şi nici metodele de corectare nu le schimb pentru orice prost incapabil să priceapă o nuanţă.

Şi mai sunt destule motive, dar nu doresc să le public. Am spus de ce. Nu regret decizia. Nu ştiu nici dacă voi reveni vreodată, fiindcă înclinaţiile îmi spun să stau naibii deoparte, fiindcă n-o să se schimbe nimic, dar morala îmi spune să încerc să-i ajut pe catindaţi. Kantian n-am fost mereu în luarea deciziilor, deci rămâne de văzut.

Şi m-am şi plictisit de scris pe ziua de azi, deci voi reveni altă dată cu continuarea (adică ultimul punct).

EDIT: Rectific, steluţa are exact braţele necesare pentru a doua, doar că apare altfel în timpul editării textului, şi prea puţine pentru prima. Se ştie ce şi unde. Câştigul meu.

~ de tralala01 pe Iunie 1, 2010.

2 Răspunsuri to “While on the road to sweet Athy…”

  1. Ooops, era să uit de diacritice🙂

    Îmi place stilul tău acid şi modul în care îi taxezi pe „cei superiori”. Adevărul este că profesorii sunt tentaţi tot timpul să se considere nişte zei în faţa elevilor/studenţilor deşi, de multe ori o dau în bară, chiar în mod public. Nu ştiu dacă şi în alte părţi o fi la fel, dar la noi rari sunt dascălii care nu subscriu acestui comportament. Mândria lor (sau fudulia – cum ai numit-o tu) îi împinge spre acea atitudine de genul „cum îţi permiţi tu să mă critici pe mine, chiar dacă am greşit?”, dând astfel dovadă de penibil şi derizoriu. Se presupune că tocmai pentru faptul că eşti mai erudit în cunoaştere şi superior celor pe care îi călăuzeşti pe aceleaşi cărări ale cunoaşterii, trebuie să fii mai riguros şi mai modest, nu? Dar vanitatea de care dau dovadă în anumite circumstanţe – contrar aşteptărilor lor sau părerilor proprii despre sine – mai degrabă le diminuează meritele şi statutul în loc să le amplifice. Păcat că nu înţeleg şi ei că statutul se câştigă prin respectul pe care îl impui prin merite şi bun simţ şi obiectivitate, ci nu prin funţia în care ai fost „învestit de stat”!

    • Atitudinea asta demiurgică (tot vorbeam de Platon când amuţisei tu în faţa înţelepciunii unui comentariu de pe pagina principală) (sau, ca să fac o altă paranteză doar aşa, de formă, şi, cu ocazia asta, un pas în plus către scopul meu suprem de a deveni prost, de-a dreptul urgică, fiindcă numai „demi” nu e aia) a profilor care au impresia că prin statut primesc automat titlul de factor decizional fundamental al materiei predate (sau cursului, după caz) e ori specifică doar României, ori universal valabilă, dar absentă în Marea Britanie. Deşi nu pot extrapola cu date de la doar trei universităţi (a mea şi ale unor prieteni), aici, critica este acceptată mult mai uşor în momentul în care este fundamentată şi, mai ales, corectă. Dacă studentul greşeşte, i se atrage politicos atenţia, după care se merge mai departe. Dacă profesorul greşeşte, încearcă să-şi repare eroarea şi îşi corectează ulterior complet cursul.

      Mi-am permis în unul din cursurile de Chimie Biologică din acest semestru (din cele câteva la care m-am dus, fiindcă până la urmă am renunţat) să apostrofez un profesor fiindcă preda incomplet un concept. Motivul invocat de el era că este ceva prea complicat pentru a fi înţeles pe deplin din prima, aşa că va termina predarea lui mai târziu în curs, când vom fi fost mai pregătiţi. Contraargumentul meu era că predarea nefragmentată a unui concept ajută la înrădăcinarea facilitată a acestuia în mintea studenţilor. În urma unei discuţii în contradictoriu, el a conchis că am dreptate, dar nu mai poate schimba acum structura cursului, ci o va face pentru anul următor, eu am concluzionat, în mijlocul amfiteatrului, că este incompetent. Mi-a mulţumit pentru opinie, m-a invitat să mă aşez dacă nu mai doresc să adaug nimic şi, după ce m-am aşezat, a continuat predarea. Prin situaţii similare am trecut şi la alte cursuri (una s-a soldat cu un avertisment lansat de conducerea departamentului că va închide forumul cursului respectiv, însă era unul fundamentat, fiindcă făcusem ceva care trecea de limitele regulamentului), fără a fi vreodată sancţionat doar pentru a fi avut o părere justificată, chiar fără a fi sancţionat în orice fel. E drept, am prezentat argumente în fiecare caz. Asta se doreşte aici: argumentarea opiniei. Profesorul nu este un zeu, ci un om care acceptă că poate greşi, la fel cum acceptă sugestii de îmbunătăţire.

      Sunt multe lucruri care fac sistemul britanic mult superior celui românesc în ceea ce priveşte educaţia, la orice nivel, de la pre- la postuniversitar. Unul dintre ele este respectul faţă de student şi tratarea lui ca pe un om normal, egal cu profesorul în toate sau aproape toate aspectele cu excepţia cunoştinţelor. Dar şi acolo se acceptă corecturi. Dar deh… pe lângă diplomă, îţi trebuie şi caracter pentru a fi profesor adevărat, ceea ce multe jigniri la adresa titlului din România nu au nici în cea mai redusă măsură.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: