Locul femeii este la cratiţă.

Notă (independentă de toate celelalte paragrafe): postarea este publicată în timp ce nu am acces la Internet de la domiciliu. Ironic? Citiţi în următoarea ce şi cum.

Şi vorbesc cât se poate de serios. Bărbaţii sunt prea idioţi şi incapabili să priceapă vreodată ceea ce se petrece în bucătărie pentru a reuşi să-şi prepare măcar un castron de cereale cu lapte fără a risca să arunce în aer clădirea.

Zilele trecute m-am mutat în sfârşit din apartamentul-banc (cum poate fi numit altfel un apartament în care locuiesc un englez, un irlandez, un galez, un scoţian şi un român?) într-unul mai mare, aflat într-o zonă mai bună şi populat de doi colegi normali din punct de vedere al dezvoltării intelectuale (o româncă, probabil inerent inteligentă prin naţionalitate şi faptul că s-a cărat din ţară, şi iubitul ei britanic, inteligent fiindcă altfel nici nu s-ar fi uitat românca la el). Care e şi mai ieftin decât căminele universităţii (cu vreo 70 de lire pe lună după plata facturilor). În consecinţă, “Viaţa de cămin” şi-a schimbat numele în “Fragmente de neant”, fiindcă întâmplările prin care trec sau am trecut în scurta vreme de când m-am mutat nu pot fi altceva decât bucăţi de Românie rupte cu mâini de cioban şi lipite cu flegme zdravene (d-alea cu creer, să ţină bine) peste Marea Britanie. Ca o altă consecinţă, am fost forţat să mă readaptez la condiţiile oferite de actuala mochetă încadrată de pereţi şi cu acoperiş deasupra care mi se oferă spre păşit. Condiţii, evident, cel puţin la fel de absurde ca acelea din vechiul apartament.

Primul contact sexual întreţinut de noua locuinţă cu nervii mei, adică acela care motivează afirmaţia mea din titlul postării, a fost cel cu maşina de spălat. Care mi-a confirmat concluzia mai demult intuită că absolvenţii şcolilor de construit maşini de spălat sunt cei mai cruzi şi sadici indivizi posibili şi au ca unic scop acela de a te face să te simţi cel mai prost şi inapt individ, un bou incapabil să se întreţină, să spele, să mănânce şi chiar să respire de unul singur, o nulitate existenţială. Cel puţin ca bărbat. Adică în calitate de prizonier al logicii, set de reguli formale de gândire pe care femeile îl pot stăpâni cu succes atunci când au chef, dar, spre deosebire de fârtaţii lor cu făcăleţ între picioare, îl pot şi transcende cu cea mai mare uşurinţă în 90% din situaţiile cotidiene. Iar bucătăria şi treburile casnice în general sunt momente care cer astfel de transcendenţe în mod constant. Am încercat să-mi spăl hainele jegoase din cauza cursului de Biologie de Teren. Le-am introdus în cuva maşinii de spălat haine. Am selectat programul de 40 de grade fără prespălare, că nu erau chiar atât de grav afectate de munca în teren. Bumbac. Durata estimată: două ore şi jumătate (aici intervine timpul prezent, ca element de oralitate). Bun, acceptabil, chiar dacă nu-s cele 38 de minute de la maşinile din cămin. Deschid sertăraşul pentru detergent – trei compartimente, de la stânga la dreapta: “2”, “*” (mă rog, e un fel de floricică), “1”. Cel cu floricica are chiar o liniuţă cu “MAX” desenată pe undeva pe la mijloc, deci concluzionez că acolo se bagă balsamul. Detergentul, după un scurt moment de gândire, îl pun în “1”. Închid sertăraşul. Apăs butonul de pornire. Maşina piţăie. Aştept zece secunde ca prostul, dar restul e tăcere. Mai apăs o dată butonul de pornire. Maşina piţăie. Afişajul trece de la “2:30” la “1400” şi se aprinde un bec oranj. Privesc becul ceva mai stupid decât priveşte viţelul poarta nouă şi încerc să mă orientez: ce dracu’ înseamnă asta? Apăs un buton oarecare de pe maşină. Maşina chiţăie de trei ori, se aprinde alt bec, la fel de portocaliu ca primul, cel iniţial se stinge, iar afişajul indică “40°C”. Privesc iar, mulţumit şi încălzit în interior că de data asta măcar pricepeam la ce se referă becul, dar spălarea tot nu începe. Încrezător în urma succesului obţinut prin comprehensiunea semnificaţiei ezoterice a unuia din becurile misterioase de pe faţa aparatului, apăs alt buton oarecare. De data asta, maşina nu mai chiţăie, dar se aprinde un al treilea bec portocaliu, al doilea se stinge, iar pe afişaj începe să fugă o liniuţă. Crezând că am accesat “Snake” pentru maşini de spălat, caut încântat butonaşele direcţionale la care să mă joc cât timp are loc spălarea automată a zdrenţelor. Liniuţa se stinge însă repede, iar eu, dezamăgit, constat că al treilea bec vrea de fapt să spună că am întrerupt spălarea care nu începuse. În acest moment, realizez că tocmai pătrunsesem pe tărâmul absurdului prin performanţa mea. Devenisem ionescian cu uşoare izuri urmuziene, că-mi venea s-o dau în pâlnia mă-sii de treabă. Nu după mult timp, observ că, în timpul căutărilor mele după nişte taste la care să joc “Snake”, privirea îmi căzuse taman pe trei litere: “RPM”. Fac imediat legătura cu afişajul iniţial: deci primul bec îmi cerea să selectez numărul de rotaţii pe minut! Păi bun, hai s-o fac. Caut butonul de lângă scris şi constat că era acelaşi mâneraş rotativ de la care selectam ciclul. OK, eu voi selecta un număr de rotaţii pe minut, dar de unde va şti maşina pentru care din cicluri o fac? Aflat în dubii, decid să mai apăs o dată butonul de pornire înainte de a altera poziţia mâneraşului, poate-poate de data asta merge. Execut manevra. Maşina piţăie din nou, dar, de data asta, începe şi să-mi învârtă hainele. Prima victorie fusese obţinută. Cu o satisfacţie de găină care a reuşit să deschidă singură o pungă cu seminţe, mă uit fascinat şi mândru de mine la felul în care, în urma acţiunilor mele mai mult sau mai puţin conştiente, dar aproape sigure pe sine, hainele se învârteau şi se îmbibau cu apă chioară în interiorul maşinii de spălat. După vreun minut, cuva se opreşte brusc şi începe să se audă zgomotul apei care trecea prin sertăraşele cu detergent. În aşteptarea celei de-a doua victorii a intelectului meu asupra celui al unei maşini de spălat de marcă anonimă, privesc cum apa proaspătă se scurge peste haine fără cea mai mică urmă de clăbuc sau alt indicator al prezenţei detergentului în ea. Deschid sertăraşul: detergentul, perfect uscat, zăcea liniştit în compartimentul lui şi mă sfida. “Eh, poate-l ia la următoarea tură.” Tură care întârzie să vină chiar şi după un sfert de oră, aşa că decid să opresc maşina şi să reanalizez situaţia trupelor neocorticale proprii, care se aflau într-un impas raţional zdravăn. Apăs butonul corespunzător, dar, când îl accesez şi pe cel pentru eliberarea cuvei, constat că aparatul căpătase conştiinţă proprie şi refuza să-mi ofere permisiunea de a-mi recupera propriile haine, probabil de teamă să nu mi le fur. Mă scarpin în cap. Încerc să reselectez ciclul, apoi să trec pe alte cicluri, să fac orice pentru a lua de la capăt spălatul hainelor, dar, de fiecare dată când mut mâneraşul rotativ din nou pe “40°C”, maşina indică timpul rămas din ciclul deja început. Descurajat, îmi chem din nou trupele neuronale înapoi acasă pentru a număra victimele şi a reevalua întreaga situaţie, aflată acum deja de multă vreme pe tărâmul elefanţilor roz. Spre bucuria mea, odată cu retragerea neuronilor proprii, apare în pragul bucătăriei britanicul, care avusese succes în a-şi igieniza hainele în zilele precedente. Îmi spune că trebuia să pun detergentul în compartimentul “2”, dar că nimerisem cu balsamul. “On what rational basis?” “I have no idea, but R. (colega de apartament şi iubita lui) did it like that and it worked for us.” Bun, deci mână de femeie, nu trebuie să privesc problema logic. Mut detergentul cu o linguriţă şi, fiindcă maşina refuza să-mi ofere posibilitatea de a lua ciclul de la capăt, optez pentru continuare în speranţa că îmi va păpa cândva şi substanţa cu săruri organice derivate. Şi sper, şi sper, şi sper, cam vreo oră şi jumătate, timp în care rufele mele se învârt în gol într-o cuvă cu apă chioară. Apoi decid că asta era deja prea mult, întrerup iar ciclul, încerc fără succes să-mi recuperez hainele şi, într-un final glorios în care un singur neuron rănit mai stătea în picioare pe câmpul de bătălie fluturând fără speranţă stindardul raţiunii într-un Waterloo absurd, hotărăsc să selectez “Drain”. Succes! Maşina începe să se golească de apă, rufele îmi sunt învârtite cu sălbăticie, dar, după un sfert de oră, sunt capabil să aleg din nou ciclul complet de spălare a ţoalelor la 40 de celsiuşi. Care de data asta merge strună. O bătălie de două ore, aparent câştigată, dar în urma căreia milioane de nervi şi-au dat obştescul sfârşit pe terenul de luptă întru apărarea unei raţiuni care nu existase niciodată. De ce aparent? Fiindcă tentativele de a deduce pe cale logică ceea ce trebuia să fac au eşuat rând pe rând, iar conflictul a fost rezolvat nu de vreun principiu raţional, ci de o femeie care a reuşit pur şi simplu să depăşească, să penibilizeze şi să nulizeze acest concept inventat de bărbaţi pentru a-i face capabili de autonomie (fiindcă, altfel, niciunul n-ar fi apt să supravieţuiască mai mult de douăzeci de minute în lume fără să-nceapă să plângă după maică-sa ori să moară).

Al doilea viol sălbatic pe care mi l-a oferit cu plăcere apartamentul încă din prima zi de mutat definitiv în el, adică aceeaşi zi în care creierul mi-a fost molestat nemilos şi de maşina de spălat, s-a materializat prin robinetul pentru temperatură de la duşul de seară. Pe care trebuie să-l descriu un pic înainte de a povesti mai departe.

De când sunt în ţara asta, am avut de-a face cu un singur tip de duşuri, ceea ce m-a făcut şi mă face să cred că mai peste tot sunt la fel aici. Conceptul în sine mi se pare foarte bun: ai un robinet de la care porneşti apa şi variezi presiunea şi unul de la care modifici temperatura. Este şi cazul duşului din apartament.

Problema duşurilor de genul ăsta de pe teritoriul britanic, iar aici revin la povestire, este că sunt construite de oameni la fel de cretini şi de sadici ca aceia care fac maşinile de spălat. Par egzamplu, să luăm robinetul de temperatură din apartamentul meu actual (ăla de presiune e relativ în regulă, adică se mai întâmplă să cadă un fragment din el ocazional, că-i ca un fel de chestiuţă cu vagin băgată într-o altă chestiuţă cu aspect falic, dar neprinsă în vreun şurub sau altceva similar, dar îl pun la loc). Acesta are o circumferinţă de aproximativ 22 de centimetri. Din aceştia, cam nouă sunt pentru o apă mai rece decât cea mai cruntă gheaţă din Siberia, o apă care a trecut de mult de limita suprarăcirii şi a ajuns într-o stare în care moleculelor le este pur şi simplu prea frig ca să mai îngheţe, motivul pentru starea lichidă a apei fiind că acestea tremură ca să nu moară, deci vibrează. La polul opus, vreo treisprezece centimetri din acea circumferinţă sunt pentru o apă mai fierbinte decât miezul Soarelui, care se vaporizează practic imediat ce iese din capul duşului, dar vaporii în sine te izbesc şi-ţi provoacă dureri care te fac să-ţi doreşti să arzi o eternitate în Infern înainte de a mai face vreo baie în cada aia. Pe lângă aceste două setări, mai este şi cea pentru oamenii normali la cap care vor să se spele. Ea ocupă ceva mai puţin de un picometru din circumferinţa robinetului, iar pentru a o găsi trebuie o precizie şi o siguranţă de sine de neurochirurg care şi-a petrecut lunile prenatale făcând manichiură păduchilor, copilăria reparând ceasuri de mână pentru pitici şi anii adolescenţei potcovind purici. Am avut nevoie de aproape un sfert de oră pentru a potrivi apa în aşa fel încât să mă pot spăla cinci minute, înainte ca robinetul să se mişte probabil cu vreun nanometru fiindcă aterizase un fir de păr pe el şi să mă opăresc. Colega mea de apartament, însă, petrece zece minute la un duş care mie îmi mănâncă mai bine de jumătate de oră din viaţă. Şi miroase bine (a mentă şi piersici, dacă vă-ntrebaţi, perverşilor). 2-0 pentru femei.

Celelalte trei experienţe sexuale violente petrecute în apartament, pe care le voi aborda în bloc, s-au petrecut în bucătărie de fiecare dată şi au avut drept violatori de nervi cuptorul, cuptorul cu microunde şi prăjitorul de pâine. Primul la zid, cuptorul, trebuie potrivit fie cu 20 de grade peste, fie cu 20 de grade sub temperatura recomandată pentru a prepara ceva eficient şi gustos. Când trebuie într-un fel, când în altul este ceva decis numai de Providenţă sau de cuptorul cu conştiinţă proprie, ceva intuit mereu de colegă şi ocazional de mine şi de britanic. Cuptorul cu microunde are două mâneraşe şi niciun afişaj: unul pentru timp, cu câte o bulă pentru fiecare minut şi destul de uşor de operat, celălalt pentru puterea la care să se gătească, a cărui mânuire este o artă superioară oricăreia din celelalte şapte. Asta fiindcă cele trei repere (“MIN”, “MED”, “MAX”) nu au nicio indicaţie suplimentară şi nici vreun reper intermediar între ele: ce şi cum găteşti la microunde este o problemă a hazardului şi a speranţei, funcţionalitatea aparatului se bazează pe dogmă, la fel ca treptele supreme ale cunoaşterii după Noica Nokia, pe credinţa neabătută că rezultatul încercării de a încălzi ceva nu va fi o explozie, ci o porţie de hrană comestibilă. În final, prăjitorul de pâine e cel mai puţin bizar aparat din bucătăria aia, dar are şi el paradoxurile proprii. Dacă înţeleg faptul că există o setare care pur şi simplu nu-i face nimic pâinii, doar o aruncă înapoi neprăjită la trei secunde după ce ai băgat-o (şi înţeleg asta fiindcă timpul e controlat dintr-un buton rotativ, iar minimul e sub un minut, deşi s-ar putea şi altfel în teorie), nu pricep de ce există şi una care îţi carbonizează feliile până la o stare în care nicio fiinţă de pe planeta asta nu ar putea rezista vreodată să le consume – iar aici nu mă refer doar la vieţuitoarele macroscopice ale Terrei, nici măcar cele mai extremofile bacterii din Universul ăsta, nu doar de pe globul nostru ne-ncetat (felicitări de pe-acum celor care prind trimiterea, estem roacheri hardcore deja), nu ar putea găsi acolo ceva măcar pe jumătate nutritiv, e doar o masă neagră şi fărâmicioasă care, e drept, sub presiunea necesară, s-ar putea transforma în diamant.

Dar totuşi însă cu toate că deşi în ciuda faptului că viaţa sexuală tumultoasă a sistemului meu nervos este exuberant de activă şi zeloasă (uneori chiar mi-ar plăcea să fiu la fel de promiscuu şi din punct de vedere fizic, întrucât sexul este un act aparent destul de plăcut, din moment ce întreaga planetă în afară de mine şi de fiinţele inerent asexuate îl practică de miliarde de ani fără să se plângă, ba chiar adesea cu numeroşi parteneri diferiţi, şi probabil chiar în timp ce scriu aceste rânduri, sute ori chiar mii de acarieni şi alte fiinţe mai mult sau mai puţin microscopice, dar aparţinând unor grupări taxonomice care le permit traiul în proximitatea mea fără a putea fi lesne observate şi, drept urmare, strivite fără milă dintr-un sentiment inhibat de invidie sexuală, întreţin relaţii erotice în poziţii pe care manualele de Kama Sutra nici măcar nu le visează, iar colegii mei de apartament… eh, joacă Dungeons and Dragons, e drept, unul din cele mai eficiente mijloace de contracepţie inventate sau cunoscute de om), ea nu se petrece numai în interiorul strâmtului spaţiu al apartamentului. Nicidecum. Fiindcă, atunci când ţi-o trage unul, ţi-o trag toţi, iar posibilităţile şi chiar probabilitatea de gangbang care să se lase cu bukkake (sunt convins că ştiţi ce-nseamnă, că doar sunteţi perverşi şi misogini, altfel nu v-ar fi atras titlurile de pe blog şi n-aţi fi citit nici postarea asta, ci v-aţi fi oprit la titlu şi mi-aţi fi trimis câteva vorbe de bine prin comentarii, dar dacă nu… JFGI; şi dacă nici asta nu ştiţi ce-nseamnă, iarăşi îndoielnic pentru cei care au citit postările în legătură cu Ubuntu şi au rămas tăieţei sau fideli datorită lor, atunci o să-mi permit să presupun şi că nici să înotaţi nu ştiţi, deci aţi răsărit pe blog de-a-n boulea şi din senin, aşa că vă pot trimite să vă înecaţi în Dâmboviţa) cresc exponenţial. Oricât de ironic ar părea, un alt act sexual nesolicitat de către bieţii mei neuroni provine de la… Virgin Media. Adică noul meu ISP. Căruia i-au trebuit aproape trei săptămâni să se prindă că DA, AM nevoie de Internet în apartament şi DA, vorbeam serios când am făcut cererea aia în momentul mutării. Sau, mă rog, când au făcut-o colegii de apartament, care ulterior mi-au pasat mie sarcina datorită abilităţilor mele comunicaţionale superioare, adică care (ca să mă exprim elegant) fac interlocutorul să se simtă, dacă nu ultimul prost al planetei, atunci măcar o amibă prea tută pentru a-şi folosi pseudopodele. Dar asta merită o postare întreagă în sine, aşa că v-o las pe data viitoare, ca să vedeţi că şi englejii pot fi la fel de proşti ca românii, doar că au un alt soi de prostie, unul occidentalizat.

Ah, şi, ca să nu fiu fals, ţin să menţionez că această postare a fost scrisă în întregime în perioada în care încă nu aveam net şi editată corespunzător ulterior cu datele necesare. Şi am scris-o în OpenOffice 3.2 de pe un Ubuntu 10.04 „Lucid Lynx” neupdatat de nouă zile graţie competenţei superioare în a fi incompetenţi a celor de la Media Nefuvirgină. Adică de pe software open-source, gratuit, legal, eficient, performant la maxim şi care-i face pe retarzii de la Micromoale să-şi mai bage o dată unghia-n gât.

Noapte bună.

π.Σ.: Am reparat unul din link-urile către alte bloguri, că-l scrisesem prost, direcţiona către o poză porno în legătură cu care avusesem o dispută cu un prieten (ne întrebam dacă chestiile verzi fosforescente de aici sunt aparat Golgi sau mitocondrii, voi, ăia mai pricepuţi, ce ziceţi?). Acum duce unde trebuie, adică aici.

~ de tralala01 pe Iunie 15, 2010.

Un răspuns to “Locul femeii este la cratiţă.”

  1. Concept mistic mai e femeia aista… asta dovedeşte faptul că cel care a scris că femeia se trage din coasta noastra fie a fost cel mai mare optimist, naiv, visător, cu pletele în vânt şi plin de imaginaţie care a făcut umbră pământului acestuia, fie e un nebun iraţional. Dacă mi-aş extinde raţiunea şi cunoaşterea la cote foarte ridicate şi le-aş combina cu intuiţia şi capacitatea feminină de a face Universul să graviteze în jurul meu, probabil că aş fi fost etichetat ca şi homălău şi aş fi fost acolo să râd de toate astea. Frumos ISP. Dacă ai mai avea şi ping 69 sau 71 (care-i 69 cu două degete-n c*r – George Carlin), deja ar fi bizar. Scuză lipsa diacriticelor, dar deşi am căutat acum special pentru asta cum să folosesc caracterele româneşti pe Ubuntu (După ce tot tu mi-ai explicat-o acum multă vreme), nu am găsit. Iar singura femeie pe care o pot ruga să mă ajute e mama şi deci nu se pune. Dacă reuşesc în cursul zilei, voi posta din nou, urmând ca tu să ştergi pe aceasta eventual. Baftă în continuare… o să ai nevoie.

    Ţi-am pus eu diacriticele, comentariilor care au ceva conţinut, dar nu respectă regula cu folosirea diacriticelor le adaug personal. tralala01.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: