NFHH.

Cine are răbdarea necesară pentru a citi din prima toată poliloghia asta scrisă pe parcursul a nenumărate zile va merita din plin un premiu din partea mea, dar nu-l va primi. Aşa că n-are sens s-o citiţi. Faceţi-mi în ciudă, lăsaţi-mă să scriu degeaba ca prostul.

Ziua 1.

Aşa i-aş descrie printr-un acronim codat preluat din Armată (adică auzit pentru prima dată la taică-meu) pe cei de la Virgin Media, proaspătul meu ISP. Asta pentru că, inclusiv la data la care am început această postare, eu încă nu beneficiam la domiciliu de puterea de a crea dependenţă a celui mai răspândit mijloc de comunicare şi informare din lumea civilizată. În caz că vă-ntrebaţi, acronimul înseamnă “exact cum sunt ei de Hăt-Hăt”. În caz că nu vă-ntrebaţi, de ce aţi mai citit fraza precedentă, tembelilor?

Bătălia cu nenii virginei de la Virgin a început într-o zi cu soare şi copii, adică pe 1 iunie, când colegii mei de apartament au realizat primii paşi ai mutării în noul cămin. Cum abia încheiaserăm contractul de închiriere pe un an, e de la sine înţeles că în acel moment nu aveam cum să beneficiem de avantajele Internetului, ca să contribui şi eu la arhiutilizarea acestui clişeu lingvistic cumva, fără a fi găsit în prealabil o firmă care să ne asigure conexiunea. Agentul de la care am luat apartamentul ne-a recomandat Virgin Media, pentru viteză, calitate şi preţ, şi ne-a oferit şi un număr de referinţă, aşa că de ce nu? Cum eu eram ocupat de la orele nouă trecute fix ale dimineţii până pe la şapte ceasuri trecute aproape la fel de fix ale serii cu plimbatul, târâtul şi săritul prin zoaie în căutare de bărzăuni şi alte chestii care-mi evadaseră din cap, a rămas slovă să sune ei, proaspeţii colegi, la companie pentru a stabili o întâlnire. Zis şi făcut, a doua sau a treia zi au executat apelul ca plutonul pe Ceauşeşti în faţa zidului şi li s-a promis că un tehnician avea să ne viziteze apartamentul în săptămâna următoare, dat fiind faptul că aceasta tocmai urma a-şi da obştescul sfârşit întru una bucată zile.

Zilele trece, pietrele rămâne, din cursul meu de Biologie de Teren mai rămân doar o amintire, un maldăr de zdrenţe de origine fibroasă vegetală – cu faţada reproiectată cu ajutorul coloranţilor naturali din categoria ierburilor, noroaielor, prafului, apei de râu şi, probabil, reziduurilor nutritive a diverse specii de vieţuitoare – şi o pereche de cizme de cauciuc hidroizolante îmbibate cu apă (asta doar fiindcă m-am băgat eu în bălţi care treceau de înălţimea lor, că găseam bâzdâgănii sexy pe-acolo, nu fiindcă ar fi fost ele de proastă calitate), iar săptămâna în care ar fi trebuit să se facă simţită în apartament o prezenţă virgină în plus soseşte cu su(r)le şi trâmbiţe. Care îşi pierd repede erecţia şi ajung într-o stare la fel de flască precum aceea a salariilor bugetarilor din România. Luni (7 iunie), apariţia virginului este exclusiv spirituală. Marţi (8 iunie), idem. Miercuri (9 iunie), acesta este pomenit în numeroase rânduri în conversaţia dintre românul şi românca din apartament, al cărei conţinut a conţinut (mă satisface sincer sunetul produs de scrâşninzii dinţi ai obsedaţilor de repetiţii care citesc asta) mai multe referinţe sexuale şi trimiteri la diverse poziţii în care se poate realiza actul erotic decât cea mai violentă şi porcoasă peliculă pornografică disponibilă pe ceea ce ne lipsea nouă: Internet. Se decide în unanimitate (adică votul colegei) ca eu să-i sun a doua zi pe nenii de la ISP. Accept.

Joi, 10 iunie. 06:45: mă trezesc. 07:00: plec la bazin. 07:30-08:00: 24 de bazine în sesiunea matinală de antrenament. 08:00-10:00: cumpărături, plimbare matinală prin oraş, soare. 10:00-11:00: mic-dejun tihnit, în singurătate, fiindcă ambii colegi de apartament sunt plecaţi. 11:20: sun la Virgin, răspunde o devocică cu accent puternic indian. Îi dau referinţa de la agenţia imobiliară, îi spun cine sunt şi că doresc o conexiune la Internet. 11:21-11:26: padruşca mă pune în aşteptare. Ascult două melodii clubo-manelistice la calitate perfectă şi un început de vals de Strauss înregistrat sub un pod de pe autostradă pe timp de ploaie folosind un microfon introdus în prealabil în fundul cuiva (probabil un reporter de trafic firav care a enervat un camionagiu). Zâmbesc. 11:27: indianca îmi spune că am deja Internet. Îi explic că n-am. Îmi repetă că am. Îi spun că sunt trei apartamente la adresa asta, dintre care două pot avea Internet, ceea ce n-am de unde şti fiindcă nu locuiesc în ele, dar al meu sigur nu are, fiindcă acum aş naviga pe el în loc de a vorbi la telefon cu femei incompetente care-mi spun că am o conexiune activă. 11:28-11:35: sunt băgat iar în expectativa mă-sii. De data asta, primesc doar manele de club drept răsplată pentru nervii mei de oţel care-ncep să se-nmoaie tot mai tare şi să devină de sticlă, aşadar casanţi. 11:36: muierea mortală revine în forţă şi-mi spune că un tehnician a sunat la noi şi i s-a spus că nu suntem interesaţi de o conexiune la Internet. Îi explic că nu ne-a sunat nici dracu’, ci noi i-am sunat pe ei (nu pe Talpa Iadului, fiindcă aia ştie ce face), iar a-i suna pentru a le spune că nu dorim acces la Internet ar fi cel puţin imbecil din partea noastră. 11:37: indianca îmi spune să trimit un e-mail la o adresă. O întreb dacă-l pot trimite prin Royal Mail. Îmi spune că trebuie trimis pe Internet şi mă întreabă dacă ştiu să scriu unul. Răspund că nu am Internet. Întreabă iar dacă ştiu să scriu un e-mail. Îi spun că da şi întreb dacă trebuie să-l trimit prin porumbel voiajor. Răspunde că trebuie trimis prin Internet. Repet că nu am Internet şi că pentru asta îi sunasem pe ei. Îmi spune că nu există altă soluţie. Râd şi o-ntreb dacă a auzit de Kafka. N-a auzit. Râd iar şi închid. 12:30: se întorc colegii. 13:30: iau prânzul. 16:45: mă îmbrac şi plec la bazin. 17:30-19:00: fac 78 de bazine şi ajung la un total de 102, nou record personal. Penultimele zece bazine sunt mai chinuitoare decât cinci ore petrecute în compania celor mai proşti oameni pe care-i cunosc (printre care tipa de la Virgin). La ultimele zece, intru în transă, corpul îmi este complet amorţit, nu mai simt nimic în afară de apa care se scurge nonsensic pe lângă mine, nu mai aud nimic în afară de zgomotul bicepşilor care mi se freacă de loburile urechilor când introduc braţele în apă şi de gâfâitul pe care-l scot de fiecare dată când inspir. Am senzaţia că scot aburi pe gură şi nări, deşi sunt sub apă în momentul expiraţiilor. Oboseala nu mai există, am trecut demult de acea stare, nici măcar nu mă mai opresc zece secunde pentru odihnă la fiecare două bazine, cum făcusem la ultimele douăzeci de ture. Înot continuu şi maşinal, incapabil să mă gândesc la altceva decât la un şir de numere consecutive care creşte cu câte o unitate pentru fiecare tură realizată. La ultimele patru bazine, mi se pune un junghi groaznic la încheietura superioară a gambei drepte, pe care decid să-l ignor, fiindcă întrecerea limitei şi spargerea unui record sunt mai importante decât orice alt aspect fizic în acest moment, mândria atingerii vârfului poate să mă şi înece sau să-mi provoace un atac de cord, însă nu renunţ când sunt atât de aproape de atingerea unui obiectiv, indiferent de costuri. În timpul ultimului bazin, simt cum îmi cedează pe rând muşchii picioarelor, apoi cei ai braţelor pe măsură ce mă apropii de linia de sosire, de peretele pe care trebuie să-l ating cu mâna înainte de a atinge fundul bazinului şi a mă opri. Nu mai am o tehnică anume de înot, ceea ce fac este un cvasi-crawl jalnic, frânt, abia dacă mă deplasez jumătate de metru cu fiecare palmă aruncată în faţă şi târâtă apoi prin apa cu densitatea aparentă a mierii şi cu un aspect opac, lăptos, dat de aburirea aproape completă a lentilelor ochelarilor de înot, a căror strânsoare îmi dă sentimentul că este unica barieră care mai stă vitejeşte în faţa ieşirii ochilor mei din orbite, căci atât muşchii pleoapelor, cât şi cei ai globilor oculari mi-au îngheţat demult într-o nemişcare inutilă. Totuşi, cu fiecare braţ, simt tot mai aproape finalul, capătul cursei, urmăresc linia albastră de pe fundul bazinului sperând să văd “T”-ul care-i pune capăt şi înseamnă că mai am doar doi metri până la zid cu setea cu care rătăcitorul de o săptămână prin deşert aleargă după mirajul unei oaze, deşi nu mai ştiu dacă ceea ce văd prin lichidul spermatic din faţă-mi şi din jur este într-adevăr o linie ori o fata morgana, o plăsmuire inconştientă a creierului meu blocat pe numărătoarea braţelor şi a bazinelor şi care a reţinut în mod maşinal numărul mediu de cicluri necesare parcurgerii unei ture. Îmi răsare în minte Sartre, urmat de Camus cu a lui Algerie. Înot cu gura deschisă şi maxilarele încordate, cu dinţii apăsând unii asupra celorlalţi cu o forţă gata de a le zdrobi smalţul într-o pulbere fină şi însângerată de capilarele care ar urma să se lezeze şi să-mi împroaşte ca nişte stropitori de gazon fluidul plasmatic cu elemente figurate roşu aprins peste papilele gustative, trag apă intenţionat în cavitatea bucală pentru a-i simţi gustul şi consistenţa de nisip uscat, pentru a o simţi cum mi se freacă de limbă şi cum îmi mătură palatul bucal cu clor. Renunţ să mai respir la suprafaţă, conştient că nu aş face decât să mă înec din cauza apei pe care o aspir mereu, întâi pe gură, acum şi pe nări, ca o inspiraţie dureroasă, un chin în faţa căruia trebuie să-i mai rezist doar pe ultimele braţe rămase între “T”-ul pe care tocmai l-am trecut, real ori doar imaginar, şi marginea pe care trebuie să o ating fie şi numai cu vârful degetului mijlociu, pe care acum îl arunc cât de departe pot în faţă, cu riscul de a-mi disloca întregul braţ din umăr. Suicidul lujinian căruia sunt pregătit să mă supun se apropie cu fiecare milimetru cu care finalul cursei pare mai departe. Când ajung, în sfârşit, mă ridic o secundă, după care mă prăbuşesc pe spate, incapabil de a mă mai mişca, gâfâind, privesc tavanul înceţoşat cu gura deschisă şi ochelarii aburiţi şi număr plăcile de rigips hidrorezistent din care este compus. Mă gândesc cum aş muri înecat dacă nu aş avea stabilitate bună la pluta pe spate. Totuşi, voi muri după ce îmi voi fi atins ţelul, ceea ce ar face ca decesul, lacrimile oricui ar decide să mă plângă şi dansul oricui ar fantaza să-mi joace pe mormânt să merite din plin. Evident, transa trece repede, pe măsură ce adrenalina şi hormonii adiacenţi care-mi suprasolicitaseră sinapsele cerebrale, medulare şi periferice şi joncţiunile neuromusculare încep să se dizolve în fluxul sanguin datorită dispariţiei stimulului psihologic care le cauza producerea şi, la rândul lor, să elideze şi să lase loc instaurării homeostazei, care-şi recâştigă treptat regatul. Încep să simt durerea din muşchi şi oase, uşoară, caldă şi plăcută, s-o gust ca pe o victorie dulce a unui menestrel săgetat de Cupidon asupra trupului unei fecioare perfecte cu pielea de ivoriu ori a unui Gură-de-Aur înfierbântat asupra unei neveste adultere sălbatice precum păsările nopţii şi înmiresmate ca spicele de grâu în vânt, să zâmbesc pe măsură ce mă ridic în picioare din nou şi las ultimii stropi de apă să-mi şiroiască prin colţurile gurii, pe ambele părţi ale bărbiei şi să se contopească sub ea pentru a reveni în bazinul care mi-a fost astăzi martor şi partener întru realizarea recordului. 19:01: ies din bazin şi plec la duşuri. 19:30: ajung la biblioteca principală a universităţii. 19:35: le scriu virginilor un mail la adresa indicată de indiancă. Le explic că aş putea sparge parola routerului care are Internet de la ei la adresa asta, după spusele incompetentei de la capătul firului wireless de mai devreme, printr-un atac de dicţionar, dar ar fi o metodă ilegală şi lipsită de etică de a-mi asigura acces la Internet, deci îi rog pe ei să mă contacteze la telefon cu o soluţie alternativă între orele zece fix şi şaisprezece şi patruzeci şi cinci de minute ale zilei următoare. 20:00: pe site-ul Virgin, mă ia în primire o devocică virtuală pe nume Emily sau Emma (nu l-am reţinut fiindcă nu-mi reţin toate partenerele de aşternut cibernetic, din păcate, încă mă străduiesc să le reţin pe cele reale) şi încearcă să-mi explice cum să procedez pentru a aplica pentru o conexiune la Internet de la ei. Încerc, iniţial fără succes, să-i explic că nu cu aplicaţia am probleme, ci cu incompetenţa lor, care nu le permite să-mi trimită “for the sake of the reproductive act itself”, ca să-mi autocitez spusele către ea, un amărât cu un router şi un contract, că de restul mă pot ocupa şi singur. Continuă să mă ghideze în procesul de aplicaţie. O rog să nu mai dea copy-paste unor replici din vreun document în Word (mă lămurisem de la început că nu era bot) şi să mă ajute în mod real cu problema mea, nu cu vreuna generală. Replica mea are asupra ei un efect similar cu al stimulării clitoridiene asupra unei nimfomane (trimiterile sexuale de astăzi sunt perfect justificabile: după orgiile prin care am trecut în ultimele zece zile, la ce altceva decât sex m-aş mai putea gândi?): într-un veritabil orgasm intelectual, îmi oferă în sfârşit, prin copy-paste, o informaţie relevantă: un număr de telefon la care să sun. Altul decât cel la care o făcusem iniţial. Decid să apelez la el doar în cazul în care nu rezolv nimic cu e-mailul în 48 de ore. 20:30: plec la cumpărături, apoi acasă. 23:00: rutina de seară şi lecturile aferente.

Vineri, 11 iunie. 06:45: mă trezesc, dar, mulţumită febrei musculare şi a întinderii încă dureroase la gamba dreaptă, decid, cu vot majoritar şi de la celelalte personalităţi ale mele, să nu particip la antrenamentul matinal. 06:46: mă culc la loc. 07:30-10:30: mă trezesc şi culc la loc de mai multe ori, că mi-e lene să mă ridic din pat, ce naiba, doar nu mai am nici sesiune, nici de lucru, iar vacile de la spital încă nu m-au chemat la voluntariat. 10:31-16:45: mâncare, lectură, plăceri hedoniste. 16:45: plecarea la bazin. 17:30-19:00: antrenamente. Întinderea de la gamba dreaptă se manifestă. 19:30: bibliotecă, unde îmi aflu o parte din notele din sesiune. Paradoxal, am luat mai mult la Filosofie decât la Logică, dar ambele se situează în zona A-ului, la fel ca media de la Chimie Biologică. Nota de la examenul propriu-zis pentru cea din urmă rămâne un mister, din motive necunoscute (idioţii de la departament încă n-au făcut-o publică). Mai rămân două examene şi genialitatea mea va fi reconfirmată odată cu încheierea cu succes a încă unui an de viaţă. Totuşi, niciun mail de la Virgin. 20:30: acasă, unde observ un apel pierdut şi un mesaj, ambele date cam pe la 17:45 de către… virgini. Pe care îi anunţasem în e-mail că sunt disponibil până la 16:45. Competenţa lor îmi creşte instantaneu încrederea în faptul că voi avea acces la Internet cât de curând, mai ales în momentul în care citesc mesajul şi constat că trebuie să sun la un al treilea număr de telefon pentru asta. Acum, însă, măcar am şi un nume cu care să botez vocea interlocutorului ondulatoriu, ironic prin anatomia sa: Gray Smith. 20:35: cină, lecturi de seară.

Sâmbătă, 12 iunie. 07:00: dat fiind faptul că în ziua precedentă, spre seară, aveam genunchiul slăbit din cauza întinderii, decid, din nou prin vot majoritar, să nu pornesc către bazin, aşa că-mi cufund iarăşi capul în perna din material sintetic şi mintea în visele din material sinaptic. 08:00-11:00: treziri şi culcări succesive provocate de lascivitatea lenei. 11:00-12:00: masa matinală luată în compania româncei, fiindcă ibovnicul ei este la lucru. 12:30: îl sun pe meşteşugarul cel încărunţit şi neprihănit, dar răspunde robotul, căruia îi las un mesaj încununat de urări de sănătate, deşi acestea din urmă sunt reţinute la nivel de gând pentru a fi transmise pe viu şi a nu-l intimida pe şi-aşa precautul exemplar de Homo virginotechnicus, care se pare că iese foarte greu din vizuină pentru a vizita şi a-şi depune icrele internetofile în habitatele mult mai frecvenţilor Homo clientus, iar un Homo clientus ssp. exasperatus probabil că l-ar speria din cale-afară în urma unui mesaj ameninţător lăsat la robotul telefonic şi l-ar face să nu-şi mai arate figura inocentă în veci, darmite să-şi mai depună şi ouăle cu formă de router wireless prin peştera acestuia. 13:30: la insistenţele exemplarului de Vaginus transsilvanicus (da, ştiu, există numeroase terminaţii latine, dar aşa s-a nimerit să botez genul prima dată) din apartament, care era de părere că Gandalf the Gray nu răspunsese la 12:30 fiindcă era în pauză de prânz, sun din nou şi sunt întâmpinat de acelaşi robot, căruia nu-i mai las niciun mesaj. Nici măcar o înjurătură. 13:35: aştept ca restul zilei să se scurgă şi sărut fiecare milimetru de mochetă din apartament cu tandreţea cu care mi-aş săruta iubita. Cu tot cu limbă.

Duminică, 13 iunie. 11:00: după seria obişnuită de intrări şi ieşiri penetrative în şi din starea de somn, patul mă ejaculează. 11:05-12:00: masa matinală, în timpul căreia asist la plecarea colegilor din apartament la un joc de Peşteri şi Dragoni. 12:30: plec la cumpărături. 13:30: afum bucătăria şi jumătate de apartament. 13:30-16:30: scot fumul din apartament. 16:30-17:30: curăţ urmele dezastrului. 17:35-18:00: mănânc dezastrul, care e de-a dreptul gustos (şi, spre deosebire de consecinţele sale în restul spaţiului, arată bine). 18:10: sosesc colegii de apartament, care nu au nici cea mai vagă idee a ceea ce s-a întâmplat. Atât de bine îmi şterg urmele. 18:15-23:30: lectură şi un somn scurt. 23:30: fiindcă n-am mai primit niciun semn telefonic de la virgini, decid să încep să scriu postarea actuală, pe care sunt forţat să o închei după o oră şi două minute (inclusiv câteva pauze de discutat cu colegul şi băut lichide non-alcoolice) fiindcă am ajuns în punctul în care scriu “punctul în care scriu” între ghilimele. Evident, o voi continua şi termina când s-or sinchisi cretinii ăştia să mă conecteze la Internet, dacă or face-o, altfel va deveni roman. Între timp, să se ştie că aici a fost fracturată din motive feciorelnice.

Ziua 2.

Luni, 14 iunie. Azi n-am chef de stilul de agendă de ieri, aşa că o să trântesc direct veştile în legătură cu netul. Astăzi m-a sunat un nene de la Virgin Media, cu exact patru secunde şi nouăzeci şi trei de sutimi înainte de a apăsa eu butonul de apelare pentru a purta o discuţie ca de la geniu la şleahtă de incompetenţi idioţi, retardaţi şi îmbucurător de proşti cu ei. M-a calmat faptul că nu mai urma să plătesc eu aiurea convorbiri care să nu ducă la niciun rezultat, aşa că intenţionam să am o conversaţie calmă cu acest Mesia al Internetului. În ciuda acestei intenţii, însă, schimbul de replici s-a sfârşit rapid din cauză că am fost nevoit să-i pasez receptorul colegului de apartament, britanic, după cum spuneam, fiindcă accentul interlocutorului meu era sub orice limită a inteligibilităţii pentru oricine nu era vorbitor nativ de limba engleză. Scoţiana lui de baltă lăsa engleza de Dâmboviţa a lui Băsescu într-un nor de praf şi gaze, cum lasă o explozie stelară spaţiul din jurul ei. Britanicul s-a înţeles însă destul de repede cu goblinul şi mi-a comunicat după încheierea conversaţiei telefonice că tehnicianul respectiv urma să vină în faţa casei şi să se uite de-acolo dacă avem nu ştiu ce cabluri trase de pe acoperiş (am presupus şi încă presupun că unul UTP, deşi motivul pentru care trebuie să vină de-acolo îmi este încă neclar, fiindcă nu cred că o persoană întreagă la minte ar pune un router taman pe acoperişul clădirii, expunându-l tuturor vicisitudinilor vremii şi pescăruşilor care abia aşteaptă să pape nişte tranzistori şi diode ascunse sub carcasa pe care o vor sparge cu încântare sau, dacă nu, măcar o vor îndoi sistematic până la rupere din curiozitate, iar teoria conform căreia ar trebui să ducă la vreo cutie care să ducă la rându-i la un stâlp mi se pare iar bizară, fiindcă nu înţeleg de ce respectiva cutie n-ar fi pusă de-a gata pe stâlp, că riscul de accidentare este cam la fel de mare). Da, în faţa casei, nicidecum în casă şi pe balconul pe lângă care trec absolut toate cablurile care coboară de pe acoperişul clădirii, din moment ce stăm la ultimul etaj.

La ceva vreme după acest prim apel (vreo două ore şi jumătate), soseşte altul, din partea aceluiaşi individ, de data asta pe telefonul britanicului. Scoţianul cu accent de klingonian ne roagă să-i întrebăm pe cei de la compania de la care am închiriat apartamentul dacă va avea voie să mai tragă un cablu pe lângă cele deja trase de pe clădire până în camera de zi, prin balcon, pentru a ne putea instala routerul care să ne asigure accesul la Internet, deşi este posibil ca acest lucru să nu fie necesar, căci n-a putut determina din faţa clădirii dacă existau sau nu toate firele necesare. În mod bizar, britanicul nu vede nimic nenatural în asta şi nu se oboseşte să-l întrebe pe tehnician de ce nu s-a gândit să vină şi în casă, eventual pe balcon, unde vizibilitatea era ideală, pentru a evalua situaţia. Eu nu comentez, fiindcă aflu de noua discuţie abia după încheierea acesteia, şi plec direct spre sediul firmei de imobiliare, fiindcă aveam oricum de dus un alt document. Acolo, pun întrebarea cu pricina şi mi se răspunde că trebuie sunat proprietarul apartamentului, pentru că doar acesta îşi poate da sau nu acordul pentru o astfel de operaţiune. Concluzia zilei: netul este încă în pom sau, mai bine spus, pe undeva pe acoperiş, rătăcit şi aflat în imposibilitatea de a găsi drumul către sistemele noastre.

Totuşi, spre seară, apare şi o veste bună: dulcea noastră româncă, elementul sensibil şi gingaş precum o floare primăvăratică al apartamentului, descoperă că se poate ciordi (sau găsi fără a se şti că este vorba de unul privat, ci cu credinţa că aparţine universităţii, fiindcă suntem aproape de campus) Internet wireless de la vreunul din vecinii de peste drum (semnalul este relativ slab) care şi-a lăsat conexiunea neprotejată într-un neglijeu care-i face cu ochiul oricărui depravat însetat de navigare online, cât timp stăm fie pe balconul din sufragerie, fie exact lângă fereastra dormitorului meu. Evident, ne năpustim ca vulturii asupra noii conexiuni şi o exploatăm la maxim pe centura ondulatorie. Românca şi odorul ei germanic (să nu-mi spuneţi că nu ştiaţi că engleza e limbă germanică, inculturiştii tatii) îşi verifică mailurile, notele de la examene şi alte câteva drăcii, iar eu, fiindcă am avut în repetate rânduri posibilitatea de a face asta de la biblioteca principală a facultăţii, că doar îmi e în drum spre bazinul de înot, aleg să public una din postările scrise în perioada lipsită de conexiune la domiciliu şi să execut operaţiunile de online banking de care aveam nevoie ca peştele de apă şi pe care nu mă lăsa precauţia să le finalizez de la facultate din motive de securitate pe care oricine ştie să nu deschidă mailurile care oferă Viagra redusă cu 80% (care sunt perfect legale şi reale, nu înţeleg de ce sunteţi aşa paranoici şi nu le deschideţi, puişori de găină cu intelect corespunzător dragi şi pufoşi ce esteţi) le poate lejer intui. Cel puţin acum nu mai plătesc dobândă pentru cartea de credit (apropo de asta, nu mai ştiu ce bou sau vacă a corectat odată expresia “carte de credit” pe forumul FJSC spunând că e corect “card”, termen care nici măcar nu era folosit în limba română cu sensul ăsta (că de existat, exista, fusese introdus tot ca modă lingvistică de o ceată de imbecili anglofili pentru a face referire la alte porcării) în vremurile în care primii români îşi foloseau cărţile de credit pentru a realiza diverse tranzacţii, dar evident că o persoană ale cărei lecturi din ultimii cinci-zece ani s-au rezumat la reclamele de pe blocuri şi din ziare şi la cotidienele gratuite din mijloacele de transport în comun nu are de unde intui asta), dar asta nu se datorează celor de la Virgin Media. Pentru ei, urmează ziua 3.

Ca o informaţie pentru obsedaţii de statistici, aceasta este prima postare scrisă pe parcursul mai multor zile de pe blog şi, mai mult chiar, postarea cu numărul 50 apărută aici. Asta înseamnă mai puţin de patru postări pe lună, deci de doar câteva sute (nici măcar o mie) de ori mai multă esenţă decât în totalitatea operei literare, jurnalistice şi de orice altă natură scrisă de Mircea Cărtărescu. Cam slăbuţ (jumătatea de cacofonie este, evident, intenţionată, stimabili incapabili de ironie).

Ziua 3, partea I.

Marţi, 15 iunie. Ziua începe calm şi continuă foarte calm, prevestind aşadar un cataclism. Pe la ora 15:30, începe tăvălugul (luaţi-vă un pix, să notaţi traseul ca să nu vă pierdeţi): o tipă de la Virgin mă sună să-mi spună că au sunat-o cei de la A. (compania care ne închiriază apartamentul) şi i-au spus că l-au sunat pe deţinătorul contractului de proprietate al apartamentului, care i-a rugat să întrebe ISP-ul care sunt daunele potenţiale care pot rezulta din tragerea unui cablu de pe acoperiş în apartament. Tanti K., virginica, mă roagă să-l sun pe tehnicianul cu accent de klingonian, nenea Z. de-acum, pentru a-l întreba asta, după care să sun eu direct la A. pentru a le spune care-i situaţia. Eu îl rog pe britanic, Q., să-l sune el pe Z., fiindcă-i pricepea mai bine accentul, iar acesta execută. Îi răspunde însă un oarecare X., prieten al lui Z., care îi explică faptul că Z. era la telefon cu un alt client şi că va reveni după terminarea apelului. După cinci minute, Agentul Z. chiar sună. Q. vorbeşte vreo cinci minute cu Z., timp în care cel din urmă îi explică exact traseul cablului, după care sună tot el (Q.), fiindcă deţinea informaţia la prima mână şi aşa este normal în lumea jurnalistică şi, teoretic, şi în cea reală, la A. şi le spune ce auzise. Tanti care preluase apelul de la A. ne întreabă cu cine am ţinut noi legătura până acum din partea lor, Q. mă întreabă acelaşi lucru pe mine, întrucât eu mă ocupasem şi încă mă ocup de toate formalităţile în apartament, dată fiindu-mi incisivitatea, eu răspund că era una C. sau ceva de genul, Q. repetă în receptor ceea ce auzise, apoi primeşte răspuns că, de fapt, persoana cu care vorbea el acum era C. şi este rugat să aştepte. Discuţia dintre mine (E.), româncă, prezentă în cameră atunci (R.) şi britanic (Q.) din timpul aşteptării:

Q.: Okay, so now she’s screaming through the room: “Hey, who’s been talking to the guys on M. street up until now?”

E.: Well, just tell her it was a chick with nice, green eyes, all I actually remember are her eyes and fair hair.

R.: But didn’t she introduce herself when speaking to you first?

E.: Yes, she did, and her name was Catherine or Katie or Christine or something like that. It was definitely with a K or with a C.

Q.: “Yes, we don’t know whom we’ve been talking to, but we do know her name begins with either a C. or a K. and she has green eyes.” Indeed, that would pretty much make a good phone call description.

R.: Well, it WOULD be more exact than what they’ve been doing to us until now.

Q.: I bet C. is now asking through the office: “Doesn’t ANYONE know who the people on M. street have been talking to until now?” “Oh, I don’t know, we’ve just been passing them around.”

La scurt timp după asta, C. revine la receptor şi ne spune că, de fapt, vorbiserăm cu B. până atunci, care avea unul din prenumele presupuse de mine, dar nu pe acela pe care-l dădusem iniţial. Q. îi răspunde că ne va folosi mult asta. C. ne spune să-i sunăm pe cei de la Virgin cu problema, fiindcă ei nu mai pot face nimic, din moment ce daunele se anunţau a fi cel mult insignifiante. Cum noi suntem la cheremul lor până avem acces la Internet, executăm ordinul: o sun din nou pe K., de la care aflu că trebuie să-l sun pe Z. pentru a-i spune ce-i spuneam ei şi că, de fapt, Z. era spotter, adică un individ al cărui singur rol în companie este să meargă pe stradă şi să evalueze cablurile din afara clădirilor. Sublim. Mingea ajunge deci din nou în terenul lui Q., care îl sună pe Z., care ne spune că nu existăm. Bucuroşi de aflarea noutăţii, îl rugăm să ne-o şi explice. Aflăm că adresa noastră nu există în nicio bază de date, fiindcă înainte se credea că la acest număr era un singur apartament, aşadar vor trebui date telefoane poliţiei, pompierilor şi serviciilor de sănătate pentru a le fi anunţată existenţa noastră şi a-şi actualiza şi ele bazele de date, după care vom putea, în sfârşit, să avem acces la Internet. Totuşi, Z. ne calmează, spunând că se va ocupa el de toate telefoanele, după care ne va programa pentru instalarea tuturor echipamentelor necesare în apartament şi semnarea contractului. Ieşiţi de pe tărâmul neantului ceva mai răsăriţi decât intraserăm, ne întrebăm dacă într-adevăr există vreo şansă ca toate aberaţiile de până acum să se îndrepte către postludiu, către îmbrăţişarea postcoitală în care bărbatul mângâie tandru cu buricele degetelor, abia atingându-i ca şi cum s-ar teme să nu le provoace orice leziune cât de superficială prin care să le pângărească înfiorarea sidefie şi năzdrăvană, sânii amantei pe care cu câteva clipiri de inimă în urmă îi lingea, îi muşca şi îi frământa despotic, supunând şi cucerind trupul femeiesc prins în zbaterea hipnotică a orgasmului. Că şi-aşa fuseserăm sodomizaţi până ne săriseră capacele (ce bine ar fi mers acolo un cuvânt cu uvertură florală, fantastică, filatelică ori filosofică, doar aşa, ca să tai macaroana oricui i s-a părut drăguţă porcăria ieftină precedentă, însă n-am cheful necesar pentru a înjura încă). Actul sexual se încheie deci în jurul orei 17:30, prea târziu pentru ca eu să mai pot avea timp şi de mers la bazin. O zi pierdută ca să aflu că nu exist, că sunt o nulitate planetară. Cel puţin am primit prin SMS o invitaţie la cafea de la nevăzuta şi, aparent, într-adevăr virgina (sau cel puţin reînvirginata de ceva vreme) domnişoară K., pentru toată bătaia de cap la care fusesem supus de către compania lor. Am decis să fiu precaut şi să refuz, fiindcă cineva care invită la cafea persoane cu care a vorbit o singură dată, şi asta într-un context profesional, nu este doar dubios, ci şi, foarte probabil, mai urât chiar şi decât mine. Eh… “Se tu fossi una donna cristiana, / Riceverei volentieri regali così / Ma io so che sei il peggiore troll, / Figlio degli spiriti maligni!”

Ziua 3, partea II.

Miercuri, 16 iunie. Cea mai mare parte a zilei trece în mod neinteresant pentru orice intelect neiniţiat în tainele slovelor înşirate pe foi albe derivate din celuloza obţinută din tăierea arborilor de conifere. Mă bucur de norii de afară şi citesc. Telefonul de la Z., care în ziua precedentă promisese că va suna, întârzie să vină, dar inimile noastre feciorelnice ştiu deja că dragostea noastră nu se va putea împlini vreodată, căci ei trăiesc în cercul lor cel strâmt, pe când noi demult ne vom fi stins în drum când razele noastre vor luci vederii lor, aşa că eu, ca o lebădă, plec spre bazinul îngheţat şi-ncărcat de chinezi galbeni. Unde îmi spulber recordul într-o singură sesiune de antrenament şi, după un efort sisific, fiindcă fiecare pereche de bazine terminată însemna doar reluarea ciclului infernal ca o sentinţă a zeilor, ajung la 106 bazine, după ce la penultimul folosesc un fluture deznădăjduit precum cântecul păsării-spin. Dar complet. Revenirea acasă ca un echo reply cu TTL-ul aproape epuizat, însă întreg şi fără vreo corupere de header care l-ar face ilizibil plăcii de reţea, este totuşi victorioasă, fiindcă este sinonimă cu împărtăşirea sevelor triumfului meu şi plebeilor de apartament, care mă întâmpină cu ramuri de măslin şi cadâne gata să-mi satisfacă orice pofte. Adică mă dau mare şi mi se răspunde “lol”. Pe lângă asta, mi se spune că, totuşi, Z. sunase, ceea ce mă face iniţial să sar ca fata mare la măritat, dar apoi să mă gândesc mai bine şi să-mi dau seama că prea mă reped ca surda-n păpuşoi şi să întreb unde-i chichiţa. Aflu: “They said we’ll have Internet by the end of next week in the worst case.” “But they also said that two weeks ago.” Aşadar ajung la punctul zero din nou. După două săptămâni de zbateri, am fost trimişi tustrei în origini. În alea ale problemelor de până acum, nu în ale mă-sii: promisiunea că într-o săptămână avem acces legal la Internet. Până atunci, trăiască biblioteca universitară şi pervazul de la care pot accesa netul vecinului anonim de peste drum!

Totuşi, am impresia că postarea asta nu se va încheia aici, ci va fi urmată şi de o zi 4, care sper să fie ultima. Din păcate, speranţa moare penultima întotdeauna.

Ziua 4 (aia de era ultima).

Joi, 17 iunie. La bazin, constat că durerea unei fibre musculare din bicepsul drept din ziua precedentă este recurentă şi, probabil, semnul unei întinderi. De asemenea, durerea din talpa dreaptă pare mai intensă. Ajuns acasă, constat umflarea tălpii antemenţionate, la care se adaugă mobilitatea redusă şi o durere intensă şi continuă în unul din degete, semne ale fisurării unui os. Cireaşa de pe tort o reprezintă faptul că mi se spune că a doua zi urma să vină un specialist de la Virgin Media pentru evaluarea situaţiei înaintea instalării. Urma, deci, primul contact fizic cu fecioarele şi feciorii care urmau a ne conecta la Internet.

Vineri, 18 iunie. Ca urmare a fisurării unuia din oasele din talpă (mai exact, una din falangele degetului mijlociu), decid să nu particip la niciun fel de antrenament de înot până la sfârşitul săptămânii cel puţin. Totuşi, umblu de nebun prin oraş patru-cinci ore, şchiopătând asemenea lui House şi cu o atitudine la fel de acră ca a lui în zilele sale cele mai proaste, cu scopul de a găsi nişte echipament de înot, deci tot am contact cu sportul. Un contact de aproximativ trei sute de ori mai lung decât acela pe care l-am avut cu tipul de la Virgin, a cărui vizită a durat mai mult decât o melodie în cel mai pur stil speed metal şi care mi-a spus doar că vor trage un cablu de jos în sus pe faţada clădirii, apoi îl vor băga în casă şi puf!, vom avea Internet. Motivele pentru care a trebuit să vină cineva până în apartament pentru a-mi spune asta îmi sunt încă neclare, căci nu am avut răgazul de a pune întrebări titirezului roşiatic cu ochelari şi accent de William Wallace în trecerea lui furtunoasă prin camerele vizuinei. În ciuda vizitei, care cel puţin reprezintă o confirmare simbolică a existenţei mele şi a faptului că nu mai sunt o nulitate planetară, încă am temeri serioase legate de promisiunea că pe data de 25 iunie, între orele 8:00 şi 13:00, ni se vor instala toate cele necesare conectării la reţeaua globală de comunicare vevevistă, haştetepistă, semetepistă şi oricumopistă se mai doreşte, fiindcă deciziile celor de la Virgin Media sunt mai instabile decât tranziţiile atomilor de cesiu din ceasurile atomice.

Şi a fost ziua 4.

Ziua 5.

Luni, 21 iunie. Nenea scoţianul cu accent ciudat (“Agent Z. dă mai sus”, zâsăi io şi mai băgai o copită-n nas) ne sună pentru a se prezenta la domiciliul nostru şi a semna contractul pentru instalarea conexiunii la Internet. Bucuroşi nevoie mare, îl întâmpinăm cu zâmbete gingaşe prin care-l trimiteam în Mizda Păsii (o localitate de pe lângă oraşul în care am universitatea şi din care trebuia să obţină nişte documente în plus). Ne informează că vom beneficia de instalarea gratuită a tuturor componentelor necesare (una bucată set de cabluri, un transformator şi un router, după mintea mea simplă de proiectant de reţele cu ceva cursuri în spinare, una bucată set de cabluri, un transformator, un modem destul de inutil şi un router după mintea lor prost organizată de reprezentanţi Virgin Media), mai scrie pe contract “15+15=30” – nu am priceput nici până astăzi ce a vrut să demonstreze prin operaţia asta magnifică de adunare – şi ne anunţă că vom avea şi cinci lire deduse de pe următoarea factură – care nu ştiu dacă va veni peste una sau trei luni, fiindcă cea mai apropiată funcţie care să aibă tangenţe cu logica a operaţiunii antemenţionate era să ne lămurească pe noi că avem şi primele două luni de Internet (de 15 lire fiecare, ca parte a promoţiei cu 25% reducere pentru primele trei luni de abonament) gratuite – deşi, în fapt, noi nu achitaserăm cele 35 de lire destinate iniţial instalării şi nici nu ni s-a mai cerut vreo sumă înaintea sau ca urmare a semnării contractului. În orice caz, reducerea promisă este undeva între 40 şi 70 de lire graţie rotofeiului care a venit cu slova sfântă-n palmă.

Joi, 24 iunie. Britanicul ne anunţă că a primit mesaj de la companie prin care aceasta ne anunţa că reprezentantul lor se va prezenta a doua zi între ceasurile 8:00 şi 13:00 (fapt pe care ni-l mai repetaseră de ‘jdemii de ori şi înainte şi care era scris şi pe contract) pentru fenomenala faptă. Ne bucurăm ca chiorii şi ne botezăm noul animal de casă (o cărămidă) “Dan the Retard”, după dorinţa descoperitorului ei, care a găsit-o în timp ce se străduia să-şi amenajeze rafturile de bibliotecă pentru care avea nevoie de o formă de ciocan sau unealtă de bătut şi pisat la cap vecinii cretini de dedesubt.

Vineri, 25 iunie. Românul de apartament, Penisum captivum, adică eu, se trezeşte încă de la opt dimineaţa, după mai puţin de trei ore de somn, şi transcende în starea expectativă de aşteptare (acum aştept încălzit pe interior sinuciderea sau zgomotul plesnetelor de vene-n creier din partea trepanaţilor reactivi la pleonasme precum cesiul la apă) a virginului ce urma să fie sacrificat Zeului Broadbandului întru descătuşarea Sfântului Internet din prizonieratul infernal al Fibrei Optice. Adică şede-n pat încă un ceas şi jumătate. În cele din urmă, decide a se scula şi a interacţiona cu românca de apartament, Vaginus cohabitensis, pentru a aduce laude şi rugi fierbinţi Cerului neîndurător care se încăpăţâna să nu-şi trimită reprezentantul. Rugile sunt auzite cu un lag de o oră, iar Providenţa trimite un cretin cu bormaşină care începe să ne strice pereţii şi-i aruncă în cap un cablu vecinului de la parter. După vreo 30 de minute, timp în care omuleţul cu burghiu se tot fâţâie fără ţintă între sufrageria noastră şi curte, trage de cabluri şi le taie, respectiv scoate tot felul de măşti şi chestii prin care să-şi acopere găurile făcute mai peste tot cu puterea penetrativă a falusurilor sale metalice şi spiralate, conexiunea la net se realizează la computerul româncei, pe care imediat îl ia în primire un român surescitat cu spume la gură, nerăbdător să-şi pună labele nu pe pornografie, cum s-ar aştepta cretinii care au impresia că interpretează în mod inteligent şi ironic (o ironie, însă, semidoctă, ba chiar sfertodoctă, pentru a cita una din iubirile mele eterne), ci pe un router wireless la fel de virgin precum compania care i l-a oferit gratuit pentru deranjul provocat şi care-şi aştepta cu antenuţele desfăcute cavalerul care să-l penetreze cu mufa RJ-45 a unui cablu UTP Cat5.E (adică un cablu de Ethernet) cu scopul suprem de a-i configura elementele de securitate şi accesul prin DHCP la vasta lume a informaţiei de dincolo de celălalt capăt al cablului ne-crosslink-at pe care o reprezintă Internetul. Rezultatul: o reţea wireless pentru maxim şase hosturi, din care trei sunt în permanenţă rezervate şi nu pot fi utilizate de niciun străin care s-ar putea gândi să sustragă net ca ţiganii români benzină din conductele Rompetrol de pe câmp sau ca studenţii români net wireless de pe balconul propriului apartament, securizată WPA2 şi cu conectare făcută prin SSID (ca să nu vadă orice prost numele pe care l-am dat reţelei), astfel încât doar trei persoane ilicite ar putea subtiliza vreodată lăţimea de bandă câştigată cu sudoarea frunţii şi rugina săbiilor noastre (provocată de sângele feciorelnic vărsat) în cazul în care ar ghici numele reţelei şi parola acesteia, precum şi raza de adrese IP pe care s-a făcut alocarea pentru DHCP. Evident că-s paranoic. În orice caz, inginerul ISP-ist e de mult pe propriile drumuri către alţi căutători de unde, iar eu termin în sfârşit această postare a cărei editare s-a întins pe cinci zile bune.

Măcar mi-a trecut şi fisura din talpă aproape complet.

Tot pentru statisticieni: postarea de faţă are opt pagini şi jumătate scrise cu font TNR 12 single spacing, stilul american de paragrafare (fără indentaţii, cu rând liber) în OpenOffice Writer 3.2 sub formă de document .odt (deci open format) A4 (21cm lăţime, 29,7cm înălţime, margini de 2cm sus, jos, stânga, dreapta). În total, editorul de faţă a numărat 6.958 de cuvinte şi 40.453 de caractere, incluzând titlul postării (cifrele returnate de Word şi alte procesoare, după cum am descoperit în câteva rânduri, pot varia). Sistemul de operare folosit a fost Ubuntu 10.04 Lucid Lynx, în sfârşit cu toate actualizările făcute. Aş mai putea scrie şi alte statistici, dar mi-e lene, astea vă ajung, fomiştilor.

Concluzia: Virginii sunt proşti. Indubitabil.

~ de tralala01 pe iunie 25, 2010.