Miere.

Aţi mâncat vreodată miere? Miere de fag, în special? Aţi văzut vreodată ce culoare are?

Acea culoare unică, distinctă, un gălbui-maroniu translucid de chihlimbar lichid care se scurge lent ca răşina brazilor ce capturează o insectă amorţită sau moartă devenindu-i sicriu pentru eternitate sau până când un explorator temerar se aventurează în adâncurile vreunei prăpăstii redescoperindu-l probabil după zeci de milenii. Acea textură densă aflată la limita semisolidului care-i permite să curgă dansant, aproape hipnotizant de pe metalul linguriţei de oţel inoxidabil pe care-l dezmiardă la fel cum eşarfa de mătase violacee transparentă mângâie umerii dezgoliţi şi slabi ai unei tinere soprane în timp ce interpretează pasional o “Habaneră” înainte de a se întinde lasciv, adormitor, pe aşternuturile albe ale untului întins în prealabil pe felia de pâine prăjită cu un cuţit dinţat care-i provoacă discrete riduri de bătrân înţelept şi nins de vreme, însă care încă se mai bucură pervers de pielea catifelat-adolescentină uşor bronzată a fluidului care-i acoperă fiecare por, îi umple fiecare rid într-un dans complementar, un preludiu al contopirii pe care aceeaşi linguriţă care a jertfit tânăra fecioară meliferă pe altarul amorului unui bătrân gentleman, elegant şi manierat încât îi permite copilei virgine răgazul de a-i linge jucăuş pieptul, buzele şi gâtul, de a-şi presa sânii îndărătnici şi hotărâţi ca merele răscoapte, însă catifelaţi şi delicioşi precum caramelul lichid de toracele lui dincolo de care pulsează o inimă crocantă şi înfierbântată de pasiune, înainte de a-i gusta însăşi fecioria roză şi fragilă, floarea de piersic dintre pulpele-i sidefii şi fără de prihană, îl dirijează ca pe o orchestră de frunze, flori şi stele ce interpretează un “Plaisir d’amour” crepuscular pe insula din parcul pustiu pe care nu se mai găsesc decât cei doi tineri şi veşnic îndrăgostiţi, el cu un cerc minuscul de aur tremurându-i în palmă, ea cu lacrimi de cleştar îmbobocindu-i rând pe rând în ochi, înflorindu-i pe figură şi ofilindu-se împreunate sub bărbia către care buzele lui se-ndreaptă lent şi şovăielnic, dar pregătite a se pierde între ale ei după rostirea iminentă a “da”-ului suspinat, dar hotărât şi definitiv, o textură rafinată precum tuşele de pe chipul Giocondei, desăvârşită precum figurile de stil ale marelui Fănuş Neagu. Acea plăcere cvasiorgasmică de a privi dansul erotic al celor doi – mierea tânără, coaptă şi neastâmpărată şi untul bătrân, cărunt şi temperat – în timpul căruia aceştia se contopesc tot mai pasional, se amestecă pe patul tare şi crocant al feliei de pâine prăjită până la un auriu hedonist şi zeiesc până când devin aproape un trup, un corp fremătând într-un paroxism etern şi fatal al actului iubirii, care anunţă inevitabilitatea sacrificării acestui unic organism întru plăcerea egoistă a Demiurgului anonim care le-a savurat cu o perversitate voyeuristă înflăcărata partidă de dragoste şi le-a condus-o la fel cum Nabokov îşi conduce Ada spre relaţia-i incestuoasă, dar veşnic aprinsă cu propriu-i văr, căruia-i dăruieşte trupul şi sinele într-un abandon venusian al desfătării carnale, cu unicul ţel de a le consuma el însuşi la final rodul împreunării cu o răutate, o furie şi o pasiune luciferice. Acea atingere uşoară, accidentală, a buzei superioare cu un deget năzdrăvan de către lichidul de chihlimbar, atingere care precede revărsarea lui plenară peste bolta palatină, provocând o uimire care-l amuţeşte şi paralizează pe degustător câteva secunde, îndeajuns încât fluidul dulce să se prelingă pe interiorul maxilarelor şi să invadeze limba, să o maseze, să o frământe, să o mângâie ca limba iubitei topite în sărutul înnebunitor de arzător, sălbatic, dar totodată de un calm sadic, furat pe neaşteptate, dar aşteptat de atâta vreme pe vârful dealului sub care oraşul freamătă mic, neauzit, insignifiant ca un muşuroi de furnici şi deasupra căruia aştrii veghează discret în constelaţii asupra păcii acestei spasmodice şi fremătânde simbolizări fizice a iubirii în frunte cu un Orion cristalin ale cărui sabie şi scut sunt gata să străpungă orice uneltitor ale cărui maşinaţii ar putea întrerupe baletul în duet al celor doi muşchi bucali descătuşaţi în ludul lor încă neîmblânzit, tropical, în timpul căruia mâinile, nemaigăsindu-şi locul, freacă şi strâng convulsiv trupul partenerului, augmentând continuu pasiunea, excitând asimptotic cu orgasmul simţurile şi impulsurile sinaptice ale celor doi, stimulând neîncetat, rapid, năvălitor, furtunos, tiranic, titanic, tunător şi-apocaliptic centrii plăcerii, inundând electric fiecare lob cerebral, împingând encefalul în pragul epilepsiei, al unei revărsări de mii de ori mai rapide şi mai dense de impulsuri cerebrale sub acţiunea contorsionărilor mereu mai puternice, mai repezi, mai învolburate, mai generatoare de noi şi noi excitaţii sinaptice ale limbilor care să încheie cercul vicios care-i catapulează pe cei doi iubiţi în abisurile nelimitate ale “Furtunii” infernale din “Vara” vivaldiană, în trăznetele şi sudoarea amorului trupesc de la care nimic în afară de barierele propriilor veşminte, gata să fie rupte în mii şi miliarde de bucăţi atomice de smuciturile de fiară ale celor două mâini cândva firave, feciorelnic de fragile, acum vijelioase, de tigroaică ale cărei unghii înroşite artificial nu mai vor nimic altceva decât să se înfigă nemilos în carnea iubitului şi să fie reînroşite şi botezate de sângele acestuia, să-i zgârie şi să-i domine spinarea ca o armată napoleoniană peste câmpiile Europei, să-i cucerească, să-i supună şi să-i biciuască fiecare muşchi în parte cu sălbăticia Hoardei de Aur sub Öz-Beg să-i dezintegreze fiecare fibră în parte ca sabia lui Ştefan pe turci, să-l devoreze cum îşi devorează Saturn fiii… dar uimirea dispare, paralizia lasă locul unei relaxări şi amorţeli plăcute, starea matinală a lui Grieg începe să răsune plăcut, iar în faţa privirii apar nesfârşitele câmpuri de grâu ale lui van Gogh şi Monet, bălaie şi mângâiate de briza jucăuşă, trupul unic făcut de miere, unt şi pâine este masticat încet, gustul cu nuanţe discrete de malţ este savurat şi disecat amănunţit de fiecare papilă gustativă în parte, care-şi transformă raportul biochimic într-unul bioelectric şi-l transmite prin căi axodendritice encefalului care, plăcut impresionat, stimulează în continuare centrii plăcerii şi relaxării şi se odihneşte în muzica lentă a acestora pe măsură ce combinaţia este înghiţită cu o poftă reţinută, discretă, egoistă, astfel încât să nu poată fi gustată ori măcar intuită de oricine altcineva din exterior care ar putea atenta la preţiosul fluid.

Parcă nici nu v-aţi gândi că-i borâtură de albine.



Ö

~ de tralala01 pe Iunie 26, 2010.

2 Răspunsuri to “Miere.”

  1. Ești mierea mea de sequoia.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: