Windows, Windows, Windows!

Am precizat nu de puţine ori în postările mele că sunt ferm împotriva produselor Microsoft datorită politicii utilizate în distribuirea lor (preţuri exorbitante care nu sunt nicidecum justificate prin calitatea produsului de dincolo de ambalajul atrăgător), dar şi, în cazul Windows, din cauza instabilităţii, stupidităţii şi imposibilităţii inerente de lucru intens pe o perioadă mai mare de şase luni la un nivel care să mai şi permită fluiditatea mişcărilor sistemului, fie el cât de solid, şi, aşadar, ergonomia. Dacă suita Office a făcut un salt vizibil în favoarea utilizatorului între 2003 şi 2007 (asta după ce toate produsele Office de la 97 până la 2003, incluzându-l doar parţial pe acesta din urmă totuşi, au fost, după opinia mea, nişte dezastre lansate doar pentru un profit în plus), care va fi tratat într-un articol pe care-l plănuiesc şi în care voi compara cele două mari suite destinate lucrului la birou ale momentului (Microsoft Office şi OpenOffice), Windows a făcut până acum utilizatorii să rămână dezamăgiţi şi nostalgici după vremurile în care Windows 98 încă le administra HDD-urile cu un FAT32 pe care includea teme de GUI atractive şi relaxante, cu instabilitatea lui cu tot. Windows XP a fost un salt, varianta Professional a fost chiar unul imens, e drept, în comparaţie cu Windows 2000 sau dezastrul Me, atât la nivelul interfeţei grafice, cât şi la cel al alocării resurselor: introducerea tehnologiei NTFS, alături de o nouă metodă de a gestiona partiţiile prin care se asigura o relativă reducere a fragmentării au fost punctele forte care au făcut din XP un succes, dar unul înţeles numai în termenii Microsoft. Un punct de vedere obiectiv asupra evoluţiei ar recunoaşte meritele primei versiuni revoluţionare de Windows, dar ar semnala imediat că potenţialul dezvoltării era mult mai mare. Versiunea 2003 a Windows, dedicată serverelor, nu va face scopul acestui articol, la fel cum nici Windows 2008 nu va fi prezentat, din acelaşi motiv. Vreau să mă ocup doar de variantele pentru masa utilizatorilor, din care fac parte, în sensul că nu intenţionez să administrez servere prea curând. Pentru aceasta, a urmat Windows Vista, un avorton nefericit rezultat în urma unei partide triste de onanism cu veleităţi programabile a unor incompetenţi de la Microsoft. Insuccesul distribuţiei, recunoscut public doar cu jumătate de gură de “gigantul din Seattle”, ca să intru şi eu în rândul plictisiţilor care folosesc clişeul ăsta din lenea de a găsi ceva mai bun pentru o companie care nu merită prea mult efort intelectual, a făcut necesară lansarea unei distribuţii prin care compania să-şi spele măcar jumătate din păcate, care ar fi trebuit să se materializeze prin lansarea lui Windows 7. Dacă s-a materializat într-adevăr sau a rămas la nivel de necesitate voi încerca să arăt pe parcursul postării de faţă, că deh, trebuia să am şi eu un cârlig prin care să menţin interesul plebeilor pentru aberaţiile astea.

După cum îi sugerează titlul, articolul de faţă este o comparaţie între ultimele trei versiuni de Windows destinate masei utilizatorilor, din care voi încerca să determin dacă merită sau nu trecerea de la XP la Win7, fiindcă Vista reprezintă o glumă proastă, nicidecum un OS, dar una care merită tratată pentru a se vedea ce a fost, de fapt, în tărtăcuţa plină de tărâţe a celor de la Microsoft (adică dacă a fost şi ceva zamă, cât să se facă un borş). Dar să intrăm în franzelă. Şi să-ncepem cu începutul, adică prin observaţii accesibile utilizatorului ageamiu.

Primul element notabil din experienţa cu fiecare sistem de operare este instalarea. Dacă paşii propriu-zişi sunt aceiaşi în cazul celor trei versiuni ale OS-ului Micro şi Moale, interfaţa vrăjitorului de instalare devine mult mai prietenoasă în Windows 7, părăsind albăstruiul rău-prevestitor al bunicului său icspelian. Vista e un fel de pas intermediar cât de cât reuşit la acest capitol.

După instalare, urmează activarea sistemului online, fiindcă altfel acestuia i se va limita drastic funcţionalitatea după 30 de zile (odată activat, aceasta e limitată după doar 15, fiindcă-i sistemul cretin, dar asta-i partea a doua). Procedura este simplă şi rapidă pentru toate cele trei OS-uri, ce pot spune?

Timpul de boot este primul element în care se observă evoluţii de la un sistem la altul: dacă în XP este nevoie cam de două minute pentru o bootare completă, Vista poate varia de la unul şi jumătate la mai bine de trei, în funcţie de propriile capricii (uneori, pe laptopul meu, durează chiar şi 45 de minute, fiindcă Vista are bunăvoinţa de a-mi afişa un ecran complet negru atunci când încerc să trec pe el de la Linux prin reboot în loc de a opri şi redeschide notebookul cu totul). Win7, în schimb, a bootat constant într-un minut sau chiar ceva mai puţin pe maşina mea virtuală cu o configuraţie care m-ar fi făcut să mă aştept la întârzieri ceva mai mari, totuşi (un singur procesor la o frecvenţă de 1400MHz, 1024MB RAM, 12MB memorie video fără accelerare 3D, hard disk cu o capacitate de 20GB), aşadar surprinde în mod chiar foarte plăcut la asta.

Se ajunge acum la interfaţă. Toată lumea ştie plusul imens adus ergonomiei de interfaţa din XP, care o modifica radical pe cea a versiunilor precedente de Windows. Ferestrele cu aspect rotunjit sunt mult mai odihnitoare pentru ochi, cele trei teme ar cam trebui să mulţumească cei mai mulţi utilizatori prin combinaţiile cromatice (pe mine m-a satisfăcut cea gri), organizarea Control Panelului este logică şi sumarizată în comparaţie cu versiunile precedente, deşi funcţiile rămân aceleaşi. Împărţirea meniului de start în două coloane, una cu scurtături accesate des şi cealaltă cu unele fixe şi uzuale, este un alt aspect pozitiv. Vista păstrează majoritatea acestor elemente, dar nu se poate abţine de la a cretiniza puţin organizarea Control Panelului. Aspectul rotunjit al ferestrelor se menţine, dar se adaugă interfaţa „Aero”, o porcărie care nu face decât să incomodeze în cele mai multe situaţii şi pe care nu prea o utilizez, dar care măcar se arată utilă când creşte transparenţa şi scade luminozitatea ferestrelor din fundal. Astfel, se poate acorda o atenţie mai mare spaţiului efectiv de lucru. Win7 repară în mare parte organizarea cretinoidă a Control Panelului din Vista şi o apropie din nou de ceea ce era în Windows XP şi aduce o schimbare majoră taskbarului, apropiindu-l foarte mult de cel folosit de Mac, de la care l-a copiat fără mustrări de conştiinţă (dar pe care l-a şi îmbunătăţit, MacOS X „Snow Leopard” are cel mai idiot desktop pe care l-am văzut vreodată în viaţa mea, nu există insulte îndeajuns de puternice şi epitete descriptive îndeajuns de expresive pentru a descrie porcăria care zace în GUI-ul acestui sistem de operare şi imbecilitatea celor care l-au gândit, asta mai ales că GUI-ul în sine e o copie foarte, foarte, foarte ieftină de XFCE, care ar fi meritat măcar onoarea de a fi emulat bine, nu în halul în care a făcut-o leopardul ăsta înapoiat mental), şi făcându-l totodată mult mai practic. Dacă în XP şi Vista, taskbarul era împărţit practic în trei, excluzând butonul de start (partea din stânga, în care erau scurtături către programele dorite de utilizator, partea centrală cu ferestrele deschise în acel moment şi partea din dreapta cu ceasul, unele aplicaţii care rulau în fundal şi, eventual, language barul), în Win7, acesta se împarte doar în două. Prima parte le combină pe cea din stânga şi centrală într-un mod demn de toată lauda. Scurtăturile definite de utilizator au rămas acolo unde le e locul, dar, odată clicuite, nu afişează fereastra deschisă separat, ci o plasează în spatele scurtăturii, astfel încât un nou clic pe aceasta va aduce spaţiul respectiv de lucru în prim plan. Astfel, se reduce la o singură iconiţă, pătrată şi de dimensiuni mult mai reduse decât dreptunghiul vechi, ceea ce înainte ar fi ocupat două locuri în taskbar. Ferestrele noi, deschise separat, sunt stocate tot în pătrate similare celor reprezentate de scurtături şi sunt grupate imediat în funcţie de programul cu care au fost deschise (grupare care la XP şi Vista se realiza abia după ce taskbarul devenea prea plin pentru a mai fi practică înşiruirea lor bovină), cu diferenţa că pătratele respective dispar din taskbar odată cu închiderea tuturor ferestrelor programului respectiv. Încă n-am reuşit să deschid îndeajuns de multe ferestre încât să ating capătul taskbarului şi să văd ce se întâmplă atunci, dar probabil o voi face la o testare mai amănunţită a sistemului. Jumătatea dreaptă a taskbarului a păstrat funcţionalitatea veche. În orice caz, senzaţia de spaţiu pe care această nouă gândire o dă e semnificativ mai mare decât la XP şi Vista. Rămâne doar problema imposibilităţii creării spaţiilor multiple de lucru, idee fantastică a linuxiştilor şi pe care o găsesc mereu extrem de utilă în Ubuntu, prin care se economiseşte cu adevărat spaţiul şi se asigură eficienţă maximă în lucrul cu orice fel de aplicaţii. Dacă tot a copiat inclusiv stratul de widgeturi (asta încă de la Vista, după cum se ştie, dar e o opţiune pe care nu o folosesc şi cu care, deci, nu prea am experienţă, aşadar prefer să n-o tratez – e folositoare celor care, evident, o utilizează, în concluzie probabil e bună de ceva) de la Mac (şi, implicit, Linux), Microsoft putea arunca o privire şi în ograda concurenţilor săi mult mai gratuiţi (heh…) şi copia şi această opţiune extraordinar de utilă. În orice caz, pentru modificările aduse taskbarului, pentru reorganizarea Control Panelului şi pentru păstrarea şi chiar ducerea mai departe a celorlalte îmbunătăţiri reale din XP şi Vista, Windows 7 merită toată lauda la capitolul „interfaţă”.

Ajungem la multitasking şi, astfel, începem să intrăm treptat în observaţiile mai tehnice. XP începe să ezite, chiar şi pe sisteme puternice (a se citi „sistemul meu de acasă”, a cărui configuraţie n-o mai repet), dacă se rulează în paralel un film (în Windows Media Player 9), un program de editare fotografică (Photoshop CS3), unul de editare jurnalistică (InDesign CS3), un browser de Internet (Opera 9.10), un program al suitei Microsoft Office 2007 (Word), o melodie (în Winamp 5.12), un joc (Trophy Hunter 2003) şi o aplicaţie de mesagerie instantă (Yahoo!Messenger 9), pe lângă toate suitele de protecţie şi securizare a sistemului necesare (Kaspersky 2009, SpyBot Search&Destroy, Spyware Terminator, CCleaner). În Task Manager, utilizarea tuturor nucleelor procesorului meu Quad Core de acasă era la 90-100% în aceste condiţii, iar memoria RAM era utilizată aproape de maxim, cu o parte alocată chiar în Page File. Vista începe să ezite mult mai repede pe laptop şi alocă memoria într-un mod care mi se pare cretinel (nu pricep de ce o consumă atât de repede) şi se mişcă greoi încă de la combinaţia Winamp 5.12, Photoshop CS4, Opera 10.0, Yahoo!Messenger 9, Kaspersky 2006, SpyBot S&D, Spyware Terminator. Este drept că procesorul de pe notebook are doar două nuclee la 1400MHz, însă scăderea drastică de performanţă şi alocarea semi-imbecilă a resurselor (dedusă din Task Manager) sunt factori mult mai grei în ceea ce priveşte prăbuşirea performanţelor după acest nivel. Windows 7, în schimb, surprinde foarte plăcut, neobişnuit de plăcut pentru Microsoft: Winamp 5.12, Photoshop CS4, Opera 10.0, Yahoo!Messenger 10, Kaspersky 2006, SpyBot S&D, Spyware Terminator, plus Windows Media Player 10 şi un mic Minesweeper şi, totuşi, sistemul încă e în picioare, cu toată configuraţia sa jenantă cu tot. Se mişcă greu, dar se mişcă insesizabil mai greu decât Vista în condiţiile de mai sus, făcând asta pe un singur nucleu şi cu doar 1GB RAM faţă de 4GB. O mare bilă albă pentru sporul adus de Windows 7 performanţei sistemului în condiţii de multitasking şi pentru faptul că nu a îngenuncheat de-a dreptul şi n-a dat ortul popii imediat ce l-am adus în full load (Vista mi-a dat în mai multe rânduri BSOD-uri sau a îngheţat pur şi simplu).

O mică privire şi în alocarea resurselor pe hard disk, apoi una fugară peste alte elemente, şi o să trag şi concluzia în ceea ce priveşte sistemele de operare. Toate cele trei Windowsuri folosesc acelaşi sistem cretin de ierarhizare a tuturor datelor de pe HDD în renumitul registru Windows. Navigarea prin el nu a devenit mai uşoară, ramurile nu sunt mai intuitive, progresul înregistrat aici de la naşterea sistemului de operare până astăzi mai că nu stagnează la Windows 98. Sistemul NTFS în sine, însă, vede o mai bună organizare propriu-zisă a datelor pe disc, aşadar, dacă navigarea necesară pentru a găsi chei de regiştri rămâne la fel de anevoioasă, fragmentarea discurilor ca urmare a utilizării a scăzut vizibil între XP şi Win7, mult mai vizibil decât progresul de la XP la Vista, aproape inexistent. Nu reuşesc încă să pricep cum, la Vista, recuperez de fiecare dată între cinci şi douăzeci de gigabytes când şterg versiunile de recuperare anterioare, cu excepţia ultimei configuraţii stabile, pe când la XP sporul era de maxim patru-cinci gigabytes când făceam operaţiunea din an în paşte. Sub Win7, câştigul de performanţă se menţine în limitele a unul-doi gigabytes, deşi sunt nevoit să fac relativ des operaţiunea din cauza dimensiunilor mici ale hardului. Evident, nu e singurul indicator al alocării resurselor şi, mai ales, al ştergerii automatizate a celor nenecesare (XP şi, pare-mi-se, Win7 păstrează mai puţine elemente de configurare propriu-zise când realizează o copie de recuperare pentru stocare, deci oricum ambele sunt peste Vista, care pare a păstra efectiv o copie de OS în OS, ceea ce mi se pare idiot), însă creează o imagine destul de bună a metodelor de gestiune. Evoluţia NTFS-ului este vizibilă şi fiindcă se poate lejer observa cum XP fragmentează mult mai repede datele de pe hard disk în urma utilizării intense comparativ cu Win7. Totuşi, XP a fost doar un pionier în acest domeniu, sporul de performanţă era de aşteptat, însă critica vine aici în faptul că acest spor nu s-a manifestat încă de la Vista, care a făcut prea puţine pentru a-şi reduce stupiditatea gestionării resurselor.

În privinţa securităţii, dacă XP a fost un progres faţă de 98, iar Vista un regres faţă de XP, Win7 aduce în sfârşit creşterea care ar fi trebuit a siguranţei sistemului în timpul navigării online. Sistemul înlocuieşte paranoia de copil idiot a lui Vista cu o metodă mult mai realistă de a evalua pericolele şi de a cere feedback utilizatorului mult mai rar şi, mai important, doar acolo unde este necesar. Fişierele maliţioase cu dublă extensie se pot depista acum mult mai uşor chiar şi manual decât în Vista prin eliminarea configurării implicite de a masca aceste extensii pe care vreun programator beat a făcut-o pe vremea construirii regretabilului sistem. Aportul românesc la securitate este mai mult decât vizibil prin existenţa unui firewall mai puternic şi mai configurabil decât cel din Vista şi, mai ales, XP. Totuşi, Win7 tot dă senzaţia de vulnerabilitate în faţa viruşilor în absenţa unor surse terţe de protecţie pe care o dă orice versiune a sistemului de operare american.

Cam atât aş avea de spus după experienţa mea incipientă cu Windows 7, care-i doar cu ceva mai scurtă decât cea cu Vista. Ca să dau şi note, am ales câteva criterii relativ slab definite şi subiective, dar pe-atât de echidistante pe cât le-a permis a fi evaluarea de faţă: Viteză, Uşurinţa instalării (ambele cu câte 5% aport la nota finală), Resurse, Tehnologie, Ergonomie (fiecare cu 10% aport la notă), Multitasking, Securitate şi Interfaţă (cu câte 20% aport la notă). Majuscula iniţială va reprezinta în continuare categoria respectivă.

XP: V – 5; U – 6; R – 6; T – 6; E – 7; M – 8; S – 7; I – 9; TOTAL: 7,25.

Vista: V – 2; U – 7; R – 4; T – 5; E – 5; M – 4; S – 2; I – 6; TOTAL: 4,25.

Win7: V – 8; U – 8; R – 8; T – 8; E – 9; M – 10; S – 7; I – 10; TOTAL: 8,70.

Evident, acestea sunt note valabile doar în situaţia în care se face referire exclusiv la sistemul de operare al celor Microsoft. În momentul în care voi realiza o comparaţie între Ubuntu 10.04 şi Windows 7, voi oferi note şi în funcţie de criteriile expuse aici, chiar dacă voi găsi şi realiza un barem mai bun, pentru a se vedea cum e afectată nota acestui din urmă OS de comparaţia cu o producţie concurentă. Până atunci, declar că, în ansamblu, sunt de-a dreptul mulţumit şi plăcut surprins de saltul făcut de Microsoft prin acest nou produs al lor care, chiar dacă nu-şi merită preţul pe deplin (i-ar fi trebuit măcar un 9,5 pentru asta, nu-i aşa?), are mult mai multe justificări pentru ceea ce pretinde din buzunarul utilizatorului decât Vista şi chiar decât un XP evaluat cât de cât pentru vremea lui (deşi nu se poate trece cu vederea diferenţa care va exista întotdeauna între un deschizător de drumuri care orbecăie practic prin întuneric agăţând becuri pe unde apucă şi cei care-i calcă pe urme cizelând detaliile pe care acesta le-a neglijat la lumina lămpilor lăsate în urmă de el şi chiar a unora noi, mai puternice şi mai strălucitoare). O oarecare comparaţie calitativă în care să se pună pe aceeaşi treaptă XP şi Win7 a fost inevitabilă sub unele aspecte, spre nefericirea primului, deja îmbătrânit şi aproape neputincios în faţa tânărului său concurent, dar care s-a ţinut totuşi fantastic pe picioare, spre deosebire de impotentul Vista.

Concluzia: În comparaţie cu celelalte versiuni de sisteme de operare Microsoft, Windows 7 merită. Este un update necesar şi logic din punct de vedere evoluţionar, un salt mare de la XP şi imens de la Vista, motiv pentru care am decis să-l instalez atât pe laptop, cât şi pe sistemul de acasă în momentul în care voi reveni în ţară. Ca să am destul timp să mă ocup de ambele.

~ de tralala01 pe Iunie 26, 2010.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: