Nu.

Te trezeşti la 4:10, în creierii dimineţii, când nici măcar câinii maidanezi n-au niciun chef să latre la ultimii beţivi care se-ntorc acasă pentru a face exact opusul a ceea ce faci tu: a se culca în propria vomă, pe podea sau pe pat, lângă nevasta deprimată şi aflată cu un pas mai aproape de suicid cu fiecare beţie terminată la fel de porcul împuţit de lângă ea. Mănânci o masă bogată, în timpul căreia ingurgitezi cam un kilogram şi jumătate de alimente, ceea ce reprezintă aproximativ 2% din masa ta, după care verifici rucsacul şi, deşi afară sunt 20 de grade fiindcă asfaltul e încă fierbinte din timpul zilei precedente, te încalţi cu ciorapii groşi de lână peste care tragi o pereche de bocanci milităreşti făcuţi să petreacă iarna în Siberia şi ţepeni ca lemnele de foc, trânteşti geaca pe tine, urmată de pălăria de soare, vânt şi ploaie, arunci şi rucsacul în spinare şi ieşi pe uşă la 4:45, ca să ai timp să prinzi metroul de 5:00 de la Dristor 2, s-ajungi naibii la Gara de Nord la 5:20 şi să cumperi biletele de clasa a doua pentru P3001, ăla de 5:46 pe care-l ştiu toţi descreieraţii de teapa ta. Evident, eşti însoţit şi de o mogâldeaţă bizară posesoare de vagin, nu la fel de înfofolită ca tine fiindcă-i lipsită de experienţă, dar la fel de cretină.

 

Ajungi la 10:15 la destinaţia la care ai mai ajuns o dată fără să ştii la 9:13, că doar aşa scrie pe biletul emis de CFR (Căile Foarte Rapide), ale cărui întârzieri cumulate sunt de aproximativ 2,5 microsecunde pe deceniu şi pentru care personalul îşi cere mereu scuze în mod politicos şi curtenitor. Realizezi că fraza precedentă era din alt film în momentul în care cazi ca boul într-o groapă care cândva era două linii de tren (pentru sfertodocţii care nu se prind de acord, subiectul e „groapa”) peste care treceai ca să ajungi la peronul principal şi să poţi ieşi din gară. De fapt, călătoreşti cu Căile Ferate Române, te afli în ţara în care eşti şi întârzierile cumulate ale companiei sunt de câteva mii de ani pe vară, pentru care personalul te tratează cu o gură puţind a ceapă care-ţi cere sictirită nişte bilete pe care le compostează şi le returnează aproape aruncându-ţi-le în faţă. Asta când nu-i o labie inflamată care zici că vrea să ţi le înapoieze rectal. Întârzierea ta a fost pe bune şi n-ai coborât de două ori în aceeaşi staţie. E o întârziere perpetuă, la fel de ani de zile, de când s-au apucat să consolideze tronsonul de cale ferată cu incredibila lungime de 120 de kilometri, cu vreo 20 mai lung decât o sutime din Transsiberian. Tronson care va trebui consolidat din nou după ce-l termină, că se-nvechesc noile căi până atunci şi putrezeşte feru’ românesc în ele.

 

Porneşti pe o şosea infectă şi plină de maşini, faci stânga pe o stradă infectă şi plină de cocalari în şlapi, faci iar stânga printr-un spaţiu verde infect şi plin de cocalari care-şi stafidesc burţile pline de petits avec bière franţuzeşti asezonaţi cu muştar Dijon original şi arii râgâite din Gulă şi Caltaboş. Ajungi la marginea unei păduri infecte şi pline de excremente de cocalar care stă la iarbă verde, mănâncă şi se balegă. Mănânci un Snickers sau un baton de produs final al procesului de defecaţie, că nici tu nu mai eşti sigur dacă l-ai luat de pe jos sau din rucsac, apoi porneşti iar la drum. Mogâldeaţa gâfâie în urma ta, tu eşti fericit că ai scăpat de aroma florilor de muci şi rahat din vale, ajungi la o ţeavă din care iese apă din pământ, băgată acolo pentru bravii aventurieri care trec de primul sfert de oră de mers prin pădure. Mogâldeaţa se odihneşte, tu stai şi priveşti o ciurdă de cretini muntomani hardcore care aleg să urce-n sandale cu avortonii după ei cretini care se îndreaptă spre tine. Sperii copilul-batoză din turmă, aceasta se întoarce. Mogâldeaţa se deşteaptă, dar după o altă jumătate de ceas moare şi o-ntorci la gară. Reiei traseul, puţin îngrijorat de ideea de a nu ajunge la timp sus, deşi e abia 13:00, Valea Cerbului nu-i aşa rea, iar tu n-ai în spate decât vreo zece kile. Urci cu spor, în tihnă şi linişte perfecte, admirând mozaicul de umbre şi lumini penelat cu răbdare migăloasă de natură primprejurul tău, opreşti la fiecare susur de apă să-i asculţi şoaptele abia murmurate şi să-i săruţi oglinda apei sorbindu-i totodată buzele lichide şi reci, pline şi hrănitoare. Îţi continui drumul printre blocuri de stâncă şi grămezi de pietre, printre trunchiuri moarte de copaci locuite de şopârle şi buturugi pe care odihnesc leneşi fluturi ochi-de-păun cu aripi cvasi-sângerii, prin luminişuri şi desişuri, pe sub ramuri de brad şi rădăcini de ranunculacee şi peste săbii de iarbă şi foi de trifoi. Ajungi în căldarea glaciară, pe ultima parte a traseului, după numai trei ore de mers. Dar eşti înfometat şi transpirat, iar oboseala începe şi ea să se manifeste ca rezultat combinat al primelor două şi al soarelui care acum începe să te biciuiască direct, fiindcă ai ieşit din pădure. Continui drumul şi începi să urci cărarea şerpuitoare de pietre înşelătoare care ţi se deschide în faţă monotonă, lungă, uşoară, plictisitoare, ca orice curbă de nivel care te obligă la un zig-zag infinit.

 

Urci continuu mai bine de jumătate de ceas, alunecând pe pietricele instabile, aproape sucindu-ţi gleznele, asudând tot mai profund la fiecare pas, începi să îţi muşti buzele fiindcă simţi foamea dându-ţi ghes tot mai puternic, neiertătoare ca o amantă, crudă ca o nevastă înşelată, ameţitoare ca abisul celest, picioarele încordate încearcă să se relaxeze şi protestează prin cârcei de fiecare dată când le încordezi din nou pentru a mai face un pas, spunându-ţi să încetezi tortura. Mâinile-ţi tremură, palide, înfometate la rândul lor după sângele care nu mai are energia necesară pentru a le atinge extremităţile. Începi să înjuri printre dinţi, priveşti distanţa pe care o mai ai de urcat, apoi analizezi cărarea. Iei decizia: trebuie să ajungi sus cât mai repede cu orice preţ, aşa că sacrifici siguranţa şi economia de energie pe care le oferă curba de nivel şi ataci panta înierbată pieptiş. Începi să urci trâgându-te în mâini la fiecare pas, înjurând, duhnind tot mai puternic a sudoare, dar îngheţând tot mai tare fiindcă, la acea altitudine, temperatura este cu vreo cincisprezece grade mai scăzută decât e jos, iar norii proaspeţi de ploaie care au trecut deja creasta înspre tine o mai scad cu câteva cu contribuţia vântului pe care-l aduc cu sine pe bidiviu-i sălbatic şi de trăznete fornăitor. Transpiri, îngheţi, pielea ţi-e rece ca gheaţa, viscerele fierb din cauza efortului, foametea, oboseala, cârceii din mâini şi picioare, durerea însângerată a buzelor muşcate până-n pragul despicării, creierul blocat pe ritmul supravieţuirii, setea care începe să refuze a-ţi da şi ea pace, refuzul de a-ţi bea ultimele rezerve de apă din dorinţa de a le păstra pentru a doua zi, dacă o mai apuci, toate încearcă să te împingă în jos şi să te forţeze să eliberezi strânsoarea în care ţii captive cele câteva fire de iarbă care te despart de prăbuşirea în gol, să laşi moale talpa care-ţi reprezintă singura priză şi barieră în calea căderii între şisturi şi a morţii care vrea să te răpească şi să te plaseze printre titanii de stâncă din juru-ţi. Simţi cum fiecare pas îţi face noi băşici la picioare, pe tălpi, pe degete, între degete, pe băşicile deja existente, cum fiecare înfige ace înroşite sub foc în nervii tăi senzitivi, stimulându-i până la refuz, făcându-te să scrâşneşti din dinţi până-i transformi în făină, însângerându-ţi gingiile şi limba. Îţi juri că nu vei mai urca niciodată un munte, că viaţa ta de muntoman s-a sfârşit aici, nemâncat de 13 ore, plin de bătături, îngheţat şi transpirat în acelaşi timp, cu palmele, antebraţele şi genunchii zgâriaţi de la toate vârfurile de rocă posibile în care te-ai proptit sau peste care te-ai târât. Nu mai vezi în faţa ta decât pământul acoperit de iarbă scurtă peste care-ţi tragi figura, gustând firele, fiindcă abia dacă te mai poţi ridica şi nici măcar nu mai vrei asta. Ajungi la ultima gâlmă, stâncă pură, curată, cu prize zgrunţuroase, aspre, neiertătoare pentru buricele degetelor tale, uscată, ascuţită. Te târăşti şi pe asta, refuzând moartea, refuzând leşinul, refuzând foamea, refuzând setea. Ridici figura către nori, încercând să vezi cât mai ai… Zece metri… şapte metri… cinci metri… observi în stânga un colţ neobişnuit profilându-se pe cerul înnorat câţiva metri mai încolo… trei metri… colţul se transformă uşor-uşor într-un acoperiş, realizezi că te apropii de cabană, că imediat ce vei trece gâlma de stâncă te vei trezi la doar câţiva metri de mers pe platou de intrare, încerci să mai urci… doi metri… un metru… vârful. Nu e o victorie, însă, e doar o înfrângere evitată… apoi te întorci. Te aşezi. Priveşti valea din care ai venit, luminată doar de câteva raze de soare. Priveşti Colţii Morarului înălţându-se maiestuos de-a dreapta ta şi Valea Cerbului şi Şistoaca Bucurei în faţă, cu Buştenii mici din care ai venit pierduţi undeva jos, în vale, printre verdele pădurii de conifere. Priveşti căldarea glaciară prăbuşindu-se deznădăjduită în braţele Crestei Morarului, coborând ca într-o îmbrăţişare colosală înspre Muntele Coştilei şi Vârful Ţapului, înecată de izvoare născute de zăpezile topite-n subteran din iarna trecută, izvoare încă nesecate în miez de vară, salutate de copitele sprintene ale caprelor negre şi de safirul dumnezeiesc vegheat de Zeul Soare, păzite noaptea de stelele Tăcerii şi de Luna întristată ce-şi clipeşte lumina pâlpâindă de cleştar peste răceala strălucitoare a Pământului ce o refuză de miliarde de ani. Priveşti firele de iarbă scurte, nemişcate, nederanjate de niciun vânt şi izbândind cruzimii oricărui ger, priveşti coroanele micuţe ale celor câteva flori-prinţese ale covorului timid înverzit printre stâncile seci, ostile, singuratice şi pustii ca sufletul unui Geniu, flori-regine ai celor câţiva centimetri pătraţi ai lumii fiecăreia din ele, flori-fecioare ingenue şi care poate nici nu ştiu de suratele lor imediate, aşteptându-şi amorul cu vreo insectă nesemnificativă a înălţimilor care se refuză la rându-i îngheţului. Priveşti vârfurile melancolice şi distante, reci şi tăcute din depărtări şi de-aproape, înfăşurate în mantiile lor de aer rarefiat în care-şi lasă gândurile bătrâne să zburde sub forme albe de nori îngheţaţi şi rătăcitori, fără ploi şi fără lacrimi, hălăduind pe întinderea universală până la disoluţia completă într-o stare necunoscută, urcând mereu către Soare până rămân fără aer şi se pierd în vidul cosmic la fel ca un călător pierdut pe crestele izolate, moarte sau veşnic adormite, de piatră.

 

Atunci realizezi victoria. Conştientizezi microbul virusul care te leagă de acele poteci marcate ori nemarcate pe care le urci cobori sau traversezi de acele povârnişuri pe care le abordezi pieptiş de acele curbe de nivel pe care le înjuri din întreg sufletul pentru ca apoi să le adori şi să le admiri înzecit şi îţi dai seama că nu te vei putea opri nu te vei putea abţine de la a încerca din nou ştii bine de ce.

 

Există oameni care să merite asta?

 

Şi astfel, postarea devine ciclică, iar voi o veţi tot reciti până vă vor face toţi neuronii şi ochii „poc!”.

~ de tralala01 pe Octombrie 26, 2010.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: