Inject me out, inject me out, inject me out of here…

Fiindcă tot îmi blestem zilele mai rău decât oricând până acum în timp ce am un fluture roz desenat pe dosul palmei drepte după ce am ascultat folk rock amintind de SUA anilor ’30 într-o biserică din Canada împreună cu o turcoaică în timp ce o blondă îmi sufla în ceafă pe o ploaie măruntă, m-am gândit să mai suflu (şi eu) praful virtual şi de pe ceafa blogului ăstuia, că doar unde altundeva să mă plâng în stilul caracteristic oricărui român prea leneş să facă altceva, şi să mai trântesc o inepţie pe care Presadecuvinte să mi-o autosalveze obsesiv din minut în minut (măcar e divizibil cu 3treiIII).

Da, după cum e evident din paragraful de mai sus şi din titlu, se pare că atunci când îmi e prea bine (mult prea bine) şi rămân fără chestii de care să mă plâng, îmi fac rost de o teslă imensă de fontă (preferabil ruginită), o ridic vârtos deasupra capului, după care o cobor vitejeşte împărţind tunete şi fulgere care îl ridiculizează până la nimicnicie pe Thor către diverse zone ale propriului corp. Astfel, în urma unor dezbateri intense cu mine însumi, am ajuns pentru un an (academic) de zile în Canada, la o universitate oarecare de pe malul unei bălţi, în care studenţii sunt mai înapoiaţi intelectual decât paramecii care-şi găsesc habitatul în balta antemenţionată. Bineînţeles că am început să regret decizia încă dinainte să-mi părăsesc continentul care până acum m-a hrănit şi mi-a asigurat adăpost.

Decizia de a pleca în Canada îşi are rădăcinile undeva pe lângă Australia, în Noua Zeelandă, altă ţară care nu s-a aflat pe lista mea de locuri de vizitat înainte de a realiza la rându-mi manevra Fane Slujbi („PC wins again!” – pentru proştii necunoscătri de engelză, Jgheabs a murit de pencrietic chensăr, care nu ştiu cum se traduce), până în momentul în care am aflat de oportunităţile de schimb internaţional pe care universitatea mamă (care o să mă fete cu o diplomă-n bot, un gol în stomac şi o slujbă lipsă peste ceva mai bine de un an) le oferă. Evident, prima mea idee a fost să merg într-o ţară cu iarbă şi oi, că nu le mai văzusem niciodată, dar apoi mi s-a făcut frică de faptul că, fiind la celălalt capăt al lumii, aş sta cu capul în jos şi aş cădea de pe planetă, că nu mă pricep la d-astea şi mi-am spart de multe ori tărtăcuţa încercând să merg pe tavan acasă.

You could stay at my place if you want, I’ll sleep on the floor…

Mda. Aşa că a doua obţiune (vreau să-i stresez p-ăia care ştiu cum se scrie corect „opţiune”, adică „opţiune”, aşa cum mă stresează şi pe mine cretinii care într-adevăr n-au habar că „opţiune” se scrie „opţiune” şi scriu „obţiune” în loc de „opţiune”) a fost, evident, Australia, la care iar am renunţat în cele din urmă fiindcă Mielbărn suna a cruzime împotriva animalelor, Sydney rima prea mult cu „pliznei”, iar pe Chenbera n-am găsit-o pe hartă. Cred că i-a planificat cineva dispariţia. Într-un, bineînţeles, apoteotic final, mi-am întors privirea spre SUA, dar ăia erau proşti, aşa că am zis să merg la pălăria lor, că tot oi da de nişte creier p-acolo.

Fiind un geniu, n-am avut nicio problemă în a şti că aplicaţia mea avea să fie acceptată, aşa că după confirmarea certitudinii, mi-am zis să vin în România, să obţin şi o viză de Canada, măcar aşa, de ochii lumii. Pe mine m-ar fi primit oricum şi fără. În orice caz, după ce m-am documentat timp de două luni în legătură cu documentele necesare vizei canadiene, care-s cam ca alea cerute pentru Statele Unite, doar că de vreo cinci ori mai multe, am ajuns (cu un container de la BA) în Bucureşti pe undeva pe la finalul lui iunie cu bocceluţa plină de acte în spinare şi ceaiurile şi cărţile în geantă. După ce am legat şi o fundă roz la bocceluţă, am depus-o în cutia poştală a Ambasadei Canadiene la Bucureşti (tomberonul ăla cubic de sticlă de pe lângă Ambasada Rusiei, pe strada Tuberculozelor). La nici o săptămână de la marea faptă, bocceluţa mi-a fost flegmată înapoi printr-un curier de 18,35 lei (plus doi bani taxa de serviciu a Imbasadei) pe motiv că-mi lipsea aplicaţia de viză turistică. După ce am ataşat o scrisoare politicoasă în care-i băgam în mizda pă-sii şi le explicam galant că a studia la universitate nu e sinonim cu a sta cu catargu-n vânt decât la ASE, SNSPA, Filosofie şi alte instituţii de-astea de carton care pregătesc ambasadori şi alte scursori sociale, lichelele ambasadorilor au decis că ar fi mai înţelept să-mi accepte aplicaţia, dar să şi-o bage-n fund. Ceea ce au făcut, într-atât de adânc, încât n-a mai ieşit de-acolo decât după jumătatea lui august, când s-au trezit să mă cheme la interviu.

Zi toridă de august. Fierbinte. Mai fierbinte decât canadianca pe care o am pe post de colegă în laboratorul de Neuroanatomie (nu, nu merge să-i propun sesiuni particulare de studiu practic al materiei cu noi pe post de manechine, că-i lipseşte tocmai chestia esenţială pentru cursul ăsta). Atât de fierbinte, încât se topesc trotuarele, oamenii de pe trotuare şi ochii din orbite. Taman ziua perfectă pentru mers la un interviu Înbasada Canadei, nu-i aşa? După ce mi-am mişcat stârvul până acolo, transformându-mă uşor-uşor într-un diavol fal(n)ic cel puţin pentru vulvele care urmau să mă interogheze, am fost băgat într-o celulă de sticlă cu două harpii isterice. După ce prima mi-a luat documentele solicitate în invitaţia la interviu pe lângă cele pe care le dădusem deja (o recomandare de la directorul meu de studii, o foaie cu mediile mele astronomice pe primii doi ani de studiu şi nişte aberaţii financiare), aceasta s-a lansat într-o serie de întrebări a cărei finalitate previzibilă avea să fie motivaţia epistolei mele anexate în momentul retrimiterii aplicaţiei într-un format altfel identic cu cea respinsă în prima fază. Cum anticipasem direcţia către care voia să conducă discuţia (sunt nesimţit, indiferent şi machiavelic, nu prost), m-am lăsat purtat de valul ei manipulator până în momentul în care cealaltă posesoare de sistem reproducător femeiesc neatins de la dispariţia increatului încoace din încăpere a erupt într-un orgasm al furiei. Mai exact, după ce s-a ridicat de pe scaunul pe care până atunci stătuse aproape liniştită (cam ca orice individ care nu a apucat să stea complet pe un ardei usturat decorticat, însă s-a lăsat suficient cât să-i fie afectată aria perianală uşor), aceasta a început să verse bale pe geamul despărţitor, să urineze într-un colţ în semn de protest, să arunce cu fecale către mine în timp ce urla descântece ţigăneşti şi să-şi ridice poalele fustei cu spumele curgându-i din gură. Printre torentele de cuvinte, consoane, vocale şi onomatopee regurgitate în acest scurt interval exploziv (ca orice orgasm), am reuşit să înţeleg şi să răspund şi eu câtorva replici (adaptare din engleză): „Hauderiu rait as saci ă letăr, băi boule?!” „Well, it was you who asked me to provide a document that I was not actually required to provide, according to your own application checklist.” „Ba p-a mă-tii uit ior ceclist, iu ar ecşăli ricuaiărd tu provaid ăn ădişănăl stendărd eplicheişăn ălangsaid ior stadi permit eplicheişăn, bă!” „This was not stated on your checklist or on the website.” „Pfaaaaa, păi ui dont hev taim tu luc et evri indivigiuăl cheis, băăăă, ui ar oameni inportanţi end bizi!” „Yes, too busy sending back perfectly valid applications instead of updating your website.” „Hauderiu ăchiuz as laic det? Entăring Chenăda iz ă priviligi, nat ă rait! Ai hev nevăr sin saci insălăns in mai intaiăr cărir!” „And I have never seen such incompetence in my entire life!” În acest moment, cea de-a doua scârnăvie din încăpere (asta turbată şi cu SPM cu care avusesem conversaţia) a decis că ar fi mai potrivit să părăsească incinta decât să continue cu mine o discuţie care nu ar fi putut duce decât la refuzarea „privilegiului” de a penetra Canada. Aşa că m-a lăsat singur cu entitatea femeiască ale cărei puteri de manipulare provocaseră disputa, care m-a anunţat cu zâmbetul pe buze că-mi mai lipseşte un singur document pentru procesarea vizei: cazierul din Marea Britanie. Că am stat peste şase luni acolo. Anunţ pe care nu-l putea face odată cu ăla că uitasem să adaug nişte documente care oricum nu trebuiau dosarului de aplicaţie. Nu, era mult mai inteligent să îl facă atunci când mai aveam două săptămâni până la plecarea teoretică din ţară şi când trebuia să scriu tocmai la nu ştiu ce birou din Regat pentru a obţine actul, fiindcă aşa ceva nu putea fi procesat în România.

Din fericire, organul britanic a fost mai vârtos decât şoseta murată canadiană, aşa că cazierul (sic!) mi-a sosit la o zi după ce mi-a fost confirmată prin e-mail primirea aplicaţiei, prin curier rapid DHL de 24 de ore. Evident, în aceeaşi zi, am dat fuga la ruşinea de siliciu care-şi zice clădire de ambasadă canadiană şi am predat ultimul act necesar victoriei. Izbândă care a venit după încă vreo săptămână, sub forma unui dreptunghi de hârtie plastifiată trântit cu scoci peste o pagină de paşaport. Şi numit „viză de student”. Permisul urma să-mi fie eliberat în Canada. Et ze erport.

Dar despre plecare şi felul în care am ajuns să-mi blestem zilele mai rău decât am făcut-o în ultimii 22 de ani voi vorbi în postarea următoare, probabil (dacă nu găsesc altceva de care să mă plâng), fiindcă acum mi s-a făcut lene şi somn. Asta e, muriţi de ciudă că am revenit pe blog după patru luni şi nici măcar n-am fost suficient de potent cât să termin o postare, mi-au leşinat deştele la jumate.

~ de tralala01 pe Octombrie 20, 2011.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: