Montréal. Momente.

Un cerşetor nord-irlandez de 51 de ani, bărbierit, curat, cu haine vechi, dar spălate mă abordează în faţa unui cinematograf pe Maisonneuve. Îmi narează viaţa lui după ce-mi mulţumeşte că-s primul care opreşte în ziua aia. Mă întreabă de unde vin, îi spun, a făcut închisoarea acolo după ce a băgat treişpe gloanţe într-unu’ care i-a violat nepoata de şase ani. Fusese mort de la primul glonţ, dar a descărcat tot cartuşul în el. Plus glonţul de pe ţeavă. 27 de ani, maximă securitate, eliberat mai devreme după ce a făcut leucemie. Îmi arată dinţii căzuţi, înlocuiţi de proteze de plastic pe ambele gingii, îşi scoate mănuşile şi afişază zece unghii încărnate, pregătite să cadă. „They’ll all fall, eventually.” Nu plănuieşte să mai prindă vara, îi ajunge că nu mai are unde sta de la Crăciun şi a pierdut două degete de la picioare – ambele mici – degerăturilor de peste iarnă. Nici nu vrea tratamentul, morfina îi tulbură gândirea, nu mai vrea să omoare sau să fure, sub ameninţarea armei, cum obişnuia în tinereţe. „Sometimes, like tonight, it still tempts me. To point a knife at someone and take everything. You know how easy it would be? But I gotta keep clean, man, I just hope this guy’ll send me an angel” – ţine un Iisus crucificat în mâna dreaptă. „I eat every other day, people don’t give me money because they see I’m clean, they think ‚this guy doesn’t need it, he ain’t dirty’, so they give it to the crackheads”, ceilalţi, jegoşii, care îşi dau banii cerşiţi pe drogurile din ganguri. „I don’t get enough money to do both, it’s either eating or sleeping. And I gotta sleep, man, with the cancer’n’all. But tonight, it looks like I’m eating” – adăpostul se închide la 22:00. E 21:30. Studenţii sunt în plin marş cotidian.

Şarpele de studenţi se târăşte pe Sherbrooke urlând lozinci. Merg spre McGill, deşi nu acolo le e ţinta. Un oarecare filmează de pe trotuar, mă opresc să-şi prindă cadrele, din sens opus o tânără, posibil şi ea studentă, pe trotuar privind neatentă mulţimea. Brună, pală în lumina felinarelor de pe trotuarul opus întreruptă de umbrele pancartelor şi a girofarurilor. Mă vede, mă observă, tresare, zâmbeşte, salută: „Bonjour!”. „Bonsoir.” Istoria artelor, McGill, avusesem dreptate, dar nu protestează – „J’y passé, je n’l’aime pas”, o sperie mulţimile. Cu străinii nu pare la fel de timidă. „Du Québec”, oraşul. „J’adore l’Europe, je veux la visiter”, îi plac artiştii de-acolo, le apreciază rafinamentul învechit, „qui sent comme l’histoire”, îi plac şi europenii „si t’interesse de faire une promenade…” Şarpele a dispărut, ochii căprui reflectă lumina oranj, maşinile reiau zumzetul traficului, eu îmi continui promenada în sens opus, un număr în plus în buzunar.

Saint-Denis, un bărbat, blugi albaştri, geacă galbenă, geantă roşie pe umăr, bască de pictor maro-închis pe cap. Definiţia României, artişti, patrioţi din cap până-n picioare, în rahat până peste cap.

Saint-Denis colţ cu o stradă aiurea. Un cerşetor bătrân, murdar, cu geacă de piele neagră slinoasă şi păr cărunt, barbă la fel, cântă la violină ceea ce pentru câteva clipe îmi pare finalul „Furtunii” din „Vara” lui Vivaldi. Descopăr că nu e, nu recunosc melodia, probabil o improvizaţie, îi pun în cutie un loonie zburător – pe faţă valorează un dolar, printre colecţionari, douăzeci. Un preţ cinstit pentru a mai râde o zi de ignoranţa oamenilor. Din cauza ei am intrat în posesia monedei ca rest într-un Subway, graţie ei un cerşetor va mai pune un ban către sticla de vodcă ieftină sau spirt care îl va adormi în seara asta. Ca o femeie, drumul ei prin viaţa unui bărbat care s-o aprecieze a fost scurt: vândută pe o plăcere imediată, sfârşită pe o mână prăfuită care abia aşteaptă să profite de ea. La întoarcere, cerşetorul cântă un Bach înzorzonat cu prost gust de vagabond: loonie-ul a meritat din plin.

Le Jazz. O bucătărie-sală de mese dărăpănată cu un tavan care scârţâie de fiecare dată când cineva calcă pe podeaua de deasupra, lumină oarbă ca de lampă dată de un bec atârnat de un fir din tavan. Prima oră a nopţii noii zile, eu în pijamale cu un Earl Grey la plic galben de Twinings nord-american – mai prost ca fratele european, deloc surprinzător – privind în gol pe scaun, servitoarea sud-americană în pulover negru cu decolteu în V, fără sutien, fustă de cafea cu lapte şi o pereche de cizme potrivite pentru seara de iarnă de final de aprilie, la barul de imitaţie de lemn cu un bol de cereale cu lapte şi stafide în faţă. Îi privesc sânii când îmi trece prin faţă să ia laptele din frigiderul închis cu lacăt. Toarnă lichidul alb peste cereale, i-o trag din priviri pe barul fragil până-l rup. Şi ea mie după ce mă observă, probabil pe masa de care mă sprijin şi pe care-mi abureşte ceaiul cu gust de coajă de răşinoasă. Muşc un biscuit de ciocolată, are savoarea buzelor ei de imigrantă ilegală. Scenă tipică de seducţie dintr-un bodegă de noapte din suburbia vreunui orăşel din Venezuela, ea în faţa castronului cu mâncare proastă, el la bar sorbind o tărie proastă şi pe ea. Spăl cana goală la robinetul metalic cu cap de duş verzui, improvizat, o pun pe grilajul de metal, lumina nu se deranjează nici să pâlpâie, se târăşte prin cameră, pe pereţi, i se scurge pe piept printre sâni prin decolteul negru, ca o târfă trecută la o ţigară… Mă culc o oră şi jumătate mai târziu.

Saint-Denis: „Paradise végétarien Chi-Ming” şi două ideograme chinezeşti pe care nu le înţeleg. „Jeune Amérique” o uşă mai încolo. Între ele, la parter: „Frivole”. Da, Canada, eşti frivolă, la fel ca întreaga ta Americă.

O palmă întipărită în asfalt pe când cimentul a fost turnat, Cherri colţ cu o stradă. Iubitul cuiva, cineva după prea mult sherry sau o combinaţie anglicizată preţuită? Poate niciuna.

Un poliţist cu scut într-o mulţime de studenţi. Îşi cheamă colegii, învăluie un grup în care se află un crestat. Creasta dă tonul, grupul o zbugheşte pe o străduţă laterală, poliţiştii lansează urmărirea, alţi scutieri blochează strada: „No justice, no peace, fuck the police!”. În Québec nu se fac cursuri de zece săptămâni.

Vieux Montréal, felinare cu arc şi o ceainărie pe Rue S. Ceai chinezesc servit în stil chinezesc de o proprietăreasă chineză în vase chinezeşti. Engleză stricată, franceză şi mai rău, ceai galben fantastic. Savurez solitar privind distant mulţimea adunată la mese. Toţi sorb ceaiuri de diverse soiuri, nimeni nu simte sărutul fierbinte al frunzelor sacrificate. Nu ar face diferenţa între un Mao Feng şi un Mao Jian. Je t’aime, ma chérie, toujours et seulement.

Cluburi de striptease pe Sainte Catherine. Cluburi şi biserici, ambele colcăind de pretinse virgine. Mă gândesc să intru într-un club. Mă râzgândesc. Nici în biserici nu am intrat aici, nu aş avea cu ce să compar.

Patul supraetajat scârţâie la fiecare mişcare. Fac sex toată noaptea.

CIBC are din nou cea mai înaltă clădire dintre toate băncile din oraş, la fel ca în Toronto. Acum sunt sigur cine încearcă să compenseze.

Graffiti. Oraş al artiştilor urbani, creatori ai acidului, semnături LSD pe unele din străduţele lăturalnice. Ştiu de unde-mi pot procura la noapte. Unele-s proaspete. Cultură urbană.

Skateboarderi la Stadionul Olimpic, sărituri banale de pe platforme banale pe asfaltul fără formă. Steagul României e al doilea de la stânga spre dreapta.

Beware, I live.

~ de tralala01 pe Mai 1, 2012.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: