Eleganţă.

Am fost/m-am întors de la Operă. „Don Giovanni”, Zilele Europene ale Operei, studenţi, masteranzi printre actori. M-am îmbrăcat cât să put a meltean de la o poştă, că doar mă duceam cu o persoană de sex opus, trebuia neapărat să o fac de râs în faţa tuturor, să vadă lumea cu ce incult umblă, săraca, „şi ptiu, mânca-o-ar mama, la cât de frumoasă îi, ar putea avea pe oricine!”, păcat că-i proastă, medicinistă, a pus-o dracu’ să-nveţe carte, aşa că-i sub demnitatea oricărui meltean mai puţin josnic decât mine să iasă cu ea, că ea-i disperată, s-ar agăţa de oricine, iese cu mine doar ca să nu-şi mai bată joc aurolacii din faţa blocului că n-are absolut pe nimeni, când şi ei au parte de acţiune.

Din picioare spre cap, şosete negre cu pantofi la fel lăcuiţi ceruiţi străluciţi etc., costum trois-pièces negru de făcea până şi pana corbului să pară perlă albă, cămaşă albă ca neaua ninsă-n creştetul bătrânilor înţelepţi, cravată vişinie precum buzele-i cărnoase cu ac de argint, fiindcă galbenul ar fi făcut notă discordantă, şi ceas la fel, clasic, cu numere romane la ore, cadran dreptunghiular şi dată. Pentru ca prostul gust să fie deplin şi insulta către biata nevinovată cu care urma să mă văd să fie completă, am ales şi un cadou mai lipsit de personalitate şi eleganţă decât un avorton de hamster trecut prin blender. Un trandafir modelat personal (da, cu mâna mea) să-şi coloreze petalele iniţial lăptoase în toate nuanţele curcubeului prin respectarea sublimului model al lui Fibonacci.

Am descoperit cu ocazia asta că românii au extraordinar de mult simţ civic şi estetic şi nu pot tolera cu niciun chip ca un pierde-vară beţiv ca mine să îndrăznească să apară astfel în faţa unei domnişoare plăcute estetic (fie ea şi medicinistă de cea mai joasă speţă, adică de-aia care mai şi depune efort să înveţe, pentru Dumniezău) fără a suferi consecinţele acţiunilor sale nesăbuite.

Am făcut greşeala de a alege să iau metroul până la Operă, fiindcă aveam timp suficient şi-s sărac lipit (pe lângă faptul că era prea cald să merg pe jos şi detest taxiurile pentru ineficienţa lor, respectiv mijloacele de suprafaţă pentru miros; când nu pot folosi propriile picioare pentru locomoţie din diverse motive, prefer, în ordine, ţoacla, care denota prea mult bun gust pentru un astfel de eveniment, metroul, prostiile de suprafaţă sau, dacă mă grăbesc, taxiurile). Am fost claxonat pe drum de două maşini (ştiu că era vorba de mine fiindcă indivizii respectivi se asigurau şi că încetinesc în dreptul meu şi mă privesc fix în mutra mea pieptănată, dublu rasă şi eftărşeivată de bădăran când claxonau), s-au urlat la mine onomatopee indescifrabile dintr-o a treia la semafor de către gorila cheală cu ceafă groasă îmbrăcată în roz de la volan (asta sincer chiar m-a jignit, înţeleg să urle la mine ăia mai melteni decât îs până şi eu, da’ când gusturile tale vestimentare cele mai bune îţi spun să-ţi fţui un rahat de cârpă roz mulată peste pectoralii plini de steroizi, mai bine ai da un cap de volan înainte de a face asta; din inerţie; în urma impactului cu un stâlp; la viteză peste limita legală; pe autostradă) şi s-a de mine râs de un număr de ori care tinde spre multe.

Reacţiile din ultima categorie m-au şi amuzat cel mai tare, aşa că le voi povesti mai pe larg. Primii au fost ăia de la metrou, trei hălci de carne capabile de locomoţie de gen masculin care se vorbeau între ei şi mai aruncau ocheade amuzate spre mine ocazional. Nu i-am urmărit mai mult de câteva secunde, fiindcă atenţia mi-a fost atrasă de cuplul care şedea vizavi de ei (şi îmi era incomod unghiul ca să-i văd pe ei – toate observaţiile mele se făceau în geamul metroului). El, o legumă târâtoare cu muşchi şi tricou mulat cu ceva Gulă sau alt superstar rock. Ea, o blondă drăguţă, incredibil de non-piţipoancă având în vedere care-i era însoţitorul care-i pipăia cracii şi-i mai dădea câte-o limbă de Saint-Bernard pe figura-i plăcută şi încadrată de o podoabă capilară aranjată. Pă animal l-a bufnit râsul de când m-a văzut intrând şi făcând stânga-mprejur ca să pot spiona plebeii în linişte. Ea râdea când îi mai spunea el câte ceva arătând foarte subtil spre mine cu membrul superior drept întins şi una din copite mai avansată decât celelalte. Când el nu se uita spre ea, îi îngheţa rictusul pe figura-i de virgină eliberată din funcţie şi i se căscau ochii ceva mai mult, privind de sus în jos spre spatele meu. Apoi în alte părţi, secunde bune. Apoi doar cu coada spre mine. Apoi iar în alte părţi, cu întoarceri din cap şi sacade ocazionale. Apoi iar fix, din cap până-n picioare, două secunde. Apoi iar spre tavan. Tuberculului evadat din curte îi mai venea câte-o glumă-n ceplula (scuzaţi greşeala de tastare) nervoasă în legătură cu mine şi-o vomita spre tanti. Ea iar râdea cât era privită, iar îşi pierdea surâsul când pupilele absente ale melteanului se întorceau spre alte obiecte, iar se gândea privindu-mă că poate-poate într-o zi şi-o depăşi la rându-i statutul de obiect.

Altă reacţie a fost a unori cetăţeni de etnie ţigani borâţi rromi regurgitaţi, ca să folosesc termenul corect politic, dintr-un parc, când deja lăsasem victima-mi nevinovată să-şi plângă ruşinea în refugiul propriei camere din care nu va mai îndrăzni să iasă după această întrevedere, aflaţi de o parte şi de alta a aleii pe care mergeam, doi pe-o bancă, doi pe jos lângă coşul de gunoi – probabil cineva nu nimerise cum trebuie când îi aruncase în grabă. Unul din cei de pe bancă avea vagin, după voce, că i-a zis unuia din cei tolăniţi pe iarbă în căutarea propriului eu să se „întoarce-te acum, întoarce-te acum!” cu fundu-n sus. Iniţial am crezut că-mi aşteaptă scârbavnicul mădular, însă după câteva secunde au început cu toţii să latre spre mine, astfel încât n-am putut pricepe nimic şi mi-am văzut de drum ignorându-i rece, dar strângând un pumn în faţă în timp ce încercam să-mi amintesc ultimele antrenamente de arte marţiale în cazul în care aş fi fost forţat să le folosesc (după ce-i înjunghiam cu cheile de la casă, desigur), măcar cât să iau doi după mine în spital, să-mi ţină companie până-i sufocam cu perna-ntr-o noapte şi făceam doojcinci ca popa pentru că am mai purificat bazinul genetic românesc – un geniu putrezeşte-n pârnaie pentru ca măcar doi puradei să nu se mai nască niciodată… un târg cinstit (râdeţi, boilor, am făcut o referinţă la un oraş mai păcătos decât Bucureştiul, oraş al păcatelor şi al altor chestii care rimează, au acelaşi număr de silabe şi-ncep cu „c”; şi-s de câine).

A patra şi ultima reacţie interesantă a venit din partea unui cârd vaginal format din şase specimene cu vârste individuale care nu depăşeau două decenii, dar erau peste unul şi jumătate. Tot postcoital. La Unirii. Aşteptam la semafor la fântâni, ele erau pe celălalt trotuar, se uitau spre mine şi râdeau ca caprele (scuzaţi cacofonia, nu m-am putut gândi la timp la „precum căprioarele”) întorcându-se una spre alta cu mâinile căuş în dreptul gurii (nu m-am prins niciodată de ce pupezele astea futabile rău, dar cu suficient oxigen în cap cât să te ţină o tură subacvatică de Atlantic îşi ţin mâna căuş la gură îndreptată spre tine când vor să nu te prinzi că miştoul lor îţi e adresat, de parcă ai fi prea bou ca să realizezi că ăla-i un gest stereotip). Cu astea, am ales să şi reacţionez, că aveau toate clitoris, nu mi-era frică de bătaie. Aşa că am ales-o din priviri p-aia cu care aş fi făcut cea mai sălbatică partidă de amor dacă am fi rămas singuri, fix în fântânile alea, ca să-i gust nu doar sudoarea copulaţiei, ci şi apa de ţeavă insalubră bucureşteană folosită pentru a ejacula apa aia (presupunând că bucureştenii nu-s tâmpiţi să folosească ţevi ca pentru apa potabilă) scurgându-i-se pe buze şi sânii tari ca dardeviezsărevenimlasubiect, şi am început s-o privesc fix în ochi (când se întâmpla să se uite la mine) insistent, cu un zâmbet galant pe mecla-mi distrusă. După câteva priviri fugare cu coada ochiului în timp ce-şi continua conversaţiile păsăreşti cu colegele-i de gen, care au zăbovit în intervale tot mai lungi asupra mea, realizând treptat că o privesc, micuţa-mi pupăză devenită subiect experimental a început să mă privească şi ea fix, apoi să-mi zâmbească timid coborând uşor capul a supunere. S-a dat verde, ţoapele au început să treacă strada, tipa, îmbujorând uşor, se lansase în dregerea situaţiei înainte ca boul de mine să se prindă spre cine era îndreptată batjocura: „Dar ce-aveţi, poate se întâlneşte cu cineva sau merge la teatru, mie chiar mi se pare drăguţ!”. Le-am spart şirul vesel între ea şi una din capre, am salutat cu o înclinare de cap şi două degete duse la frunte, privind-o în continuare fix şi rânjind sociopat, apoi i-am atins ca din greşeală o şuviţă îndreptată cu placa şi un umăr dezgolit în timp ce-mi coboram cele două degete, în treacăt, fără a opri, fără a încetini. Nu ştiu ce a mai făcut, mi-am considerat victoria absolută şi nu mi-am mai întors capul.

Poate vă-ntrebaţi cum s-a simţit şi ţinta iniţială a jocului meu malefic şi de prost gust. Ei bine, vestimentaţia mea ţărănească şi sacrificiul floral multicolor matematic i-au provocat iniţial o ezitare stânjenită de câteva secunde înainte de a-şi da seama că da, de la tâmpitul ăsta era invitaţia la spectacol şi a-mi accepta exclusiv din politeţe darul. Timpul groaznic pe care l-a petrecut în compania mea a fost completat şi de locurile extrem de proaste pe care le alesesem în camera aia inexistentă minus doi (ca să nu se prindă inculţii care nu ştiu cum sunt numerotate uşile ONeBe).

Piele fină, miros de mărgăritare, păr superb, buze fragede. Reverii, pasiuni, fiinţă fantastică etc. etc. etc., dar nu aia era pe scenă. Dar iar deviez.

Stay classy, Romania!

~ de tralala01 pe Mai 13, 2012.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: