Frunză.

Mergeam zilele trecute pe stradă prin canicula care macină Bucureştiul şi obscurizează oamenii-oi mai rău decât sunt deja, transpirat la rându-mi precum limba câte unui maidanez ubicuu al Capitalei când, pe una din străduţele lăturalnice din preajma blocului în care stau, am văzut căzută pe trotuar o frunză de tei, încă verde.

Posibil ruptă de cineva accidental sau, mai probabil, intenţionat, fiindcă perioada de cules a florilor de tei pentru uscarea în scopul realizării de infuzii a trecut demult şi oricum cele din oraş sunt prea prăfuite şi lipsite de gust pentru a fi bune într-o cană cu apă fierbinte şi biscuiţi tari şi uscaţi de casă sau pişcoturi ca în vremurile de demult care se umflă şi se rup frustrant odată ce sunt cufundate mai mult de câteva secunde în lichidul colorat palid şi aburind – dulce ca o floare – apoi se fărâmiţează în fragmente tot mai mici pe care încercăm zadarnic a le scoate cu linguriţa alungită de inox producând clinchete precipitate pe marginea cănii urmate de hârşâitul metalului urcând pe ceramică înainte de a repeta manevra fiindcă ne-am grăbit, iar dumicatul tras de curent s-a rupt în două şi a curs pe lângă marginile puiului de tacâm din nou către fundul cănii formând un praf ce va rămâne sfidător acolo până la ultima înghiţitură călâie, când ne va îneca uşor şi vom tuşi fără a ne mai aminti lupta aromată dulce petrecută cu doar câteva clipe în urmă pentru chiar acele firimituri pe care acum le blestemăm în gând, iar o cădere de la sine era improbabilă dacă ţinem cont de culoarea verde crudă şi tăria elastică a peţiolului – rupt chiar de la bază – care îl făceau în continuare viabil pentru transportul sevelor brute şi elaborate ce îi este alocat drept rol adiţional susţinerii, dar poate mai important decât aceasta în perspectiva întregului, astfel încât unica explicaţie pentru prezenţa frunzei sihăstrite aproape de centrul, dar uşor spre dreapta (sud), trotuarului nu putea fi decât mâna vreunui ins absent sau îndrăgostit care trăsese prea puternic de elementul botanic devenit victimă inocentă în actul de frunzicid gratuit petrecut după toate aparenţele cu doar câteva minute, poate un sfert de oră, în urmă, căci altfel vântul uşor care bătea pe alee ar fi măturat-o demult din acea zonă, marginalizând-o, trimiţând-o fie către iarba anorexică dinspre limita nordică a trotuarului, fie către marginea străzii, imediat sub bordură, unde un pâlc mic de alte frunze îngălbenite îşi aşteaptă întotdeauna moartea la câte un colţ interior de drum ori în apropierea vreunui grilaj de canal în pantă, purtate de vânt şi de apa de ploaie scursă leneş de pe drum în amurgul zilelor de toamnă, fie înspre Vest, în zona de vis a piaţetei însorite şi pline de praf în care foi sihastre se adună să piară sub astrul arzător precum cerşetorii în Veneţia, bătute de vânturi răzleţe.

O veritabilă frunză de oraş, singură la fel ca toate celelalte, căzută pe când era încă verde din copacul convins că se poate dispensa de ea, de ele, una câte una până va rămâne chel să înfrunte frigul iernii şi să se resemneze cu gândul că va trebui să fie repopulat de paraziţii dătători de viaţă în primăvara următoare, izolată printre blocurile de asfalt şi ciment din jur, exemplar unicat plimbându-se fără ţintă pe trotuar în voia adierii şi pe frază în voia unui predicat himeric. N-aţi observat, desigur, niciodată cum frunzele din copacii urbani cad mereu singure, se aştern una câte una pe trotuare, după care pornesc prin iluziile browniene ale moleculelor gazoase din aer către intersecţiile necirculate şi încă luminate în zilele autumnale fără nori, apoi se aşază una câte una, la distanţe respectabile, înainte de a începe a se fugări câineşte, vânându-se, încercând să se anihileze sau să se depăşească reciproc în vârtejul ce le poartă alandala într-o reglare de conturi pascaliene pe verticală, devenind din ce în ce mai uscate, din ce în ce mai veştede şi putrezind pe măsură ce praful din jur le izbeşte şi le vlăguieşte, până ce ajung doar schelete lipsite de viaţă al căror unic sens devine apoi să fie spălate de prima ploaie şi scurse în canalizarea publică duhnindă a moarte. Altele se mişcă singure pe asfaltul uscat, prinzându-se ocazional în pietricele ori în gropi, ori călcate în picioare de trecătorii absenţi şi indiferenţi, şi descompunându-se în acest fel treptat, transformându-se ele însele în praful ce le va eroda şi pe celelalte tovarăşe fără niciun scop, fără niciun progres. Unele vor sfârşi sub roţi de maşini, aplatizate întâi pe şosea, apoi rupte în fragmente, paragrafe, fraze, propoziţii, cuvinte, silabe, litere, iar în cele din urmă puncte fără noimă pierdute precum cenuşa paginilor unei scrisori vechi de amor aruncate în şemineu de iubita părăsită. Apoi sunt cele din parcuri, frunzele deziluzionate şi naive care, odată eliberate de povara anilor de muncă în folosul Arborelui, se fugăresc râzând până ce trec de hotarul de sârmă verde al ariei protejate şi sunt nimicite de primii pantofi, de primul vehicul, ori de primul pâlc de frunze lacome prinse de vârtejuri până ce devin la rându-le triste reminiscenţe scheletice spălate de ploi a ceea ce nici ele nu mai ţin minte că fuseseră odată.

Nicidecum o frunză de pădure, rurală, proastă, ce îşi petrece fotosinteza nestingherită printre nenumăratele-i surate înainte de a cădea uscată pe covorul moale aşternut dinainte de strămoşii ei gata s-o primească şi să-i vorbească dulce la umbra Arborelui până ce, pierind în sol, se vor transforma în substanţele grase ce vor hrăni rădăcinile copacului şi mugurii ce vor înfrunzi în anul următor, în anii ce-i vor urma, pe măsură ce ramurile şi trunchiul se vor înălţa tot mai vertiginos către ceruri, către soarele intangibil, către nădejdea unui mâine mai bun.

Ruptă prematur şi zăcând pe asfaltul fierbinte al Bucureştiului, începând deja să se încreţească la margini din lipsa de apă din jur şi din aer, frunza de oraş se pregătea să devină zgripţuroaica trosnitoare din colţ ori de lângă canal, căci rolul ei fusese considerat dispensabil nu doar de Arbore, ci şi de individul absent care hotărâse inconştient, poate inuman, să o smulgă din marginea de ram pe care înmugurise, se născuse, apoi fotosintetizase mai puţin decât ar fi sperat, înainte ca funcţia să-i fie transferată către restul colectivului fără anunţ prealabil, fiindcă nu se mai poartă.

Desigur, am ignorat frunza şi am mers mai departe, fiindcă n-am timp de toate tâmpeniile.

Iar voi staţi şi vă pierdeţi vremea citind despre o frunză.

~ de tralala01 pe Iulie 7, 2012.

2 Răspunsuri to “Frunză.”

  1. o sa i-au 10….merssi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: