Beware, I live.

Da, trăiesc. Livez. Sunt viu. Fac poame şi struguri, le ejaculez pe zidul insipid şi cojit ca pereţii nevăruiţi de decenii ai şcolilor bucureştene de mâna a doua care mi-e viaţa. Îi dau culoare, să aibă oamenii de serviciu ce spăla cu furtunul gălbui de cauciuc când m-or arde sau m-or da hrană vulturilor. Să moară dobitocii de ciudă văzând cum mi-am vopsit viaţa în roz şi mov şi roşu şi verde şi-n toate culorile unui traseu de munte, c-o sticlă de whisky-ntr-o mână şi o mână de plumb în alta. Hemingway. Să privească zidul ăla viavgoric cum mi-ar privi crucea, pricepând doar anii despărţiţi de cratimă, că doar ăia ocupă cel mai mare spaţiu în creierul lor de căpşună sfrijită: momentul naşterii şi cel al morţii, cratima, ce rezumă ea, ceea ce se găseşte în interiorul zidului, întunecatrecemonocrom, alea nu contează, în fond, nu, că doar îs doar intervalul dintre o margine şi cealaltă, efectul Casimir care aruncă un foton în existenţă înainte de a-l arunca înapoi în increat, fără ca nimeni să-i fi observat vreodată trecerea, stare supraimpusă de amintiri, acţiuni, prostii şi realităţi paralele dominate de imbecili? Contează cât de frumos vopseşti zidul înainte să ţi-l spele un jegos cu furtunul şi să treacă următorul la coadă, să trântească un nou graffiti de prost gust etc. etc. etc. să se repete ciclul de o mie de ori, de un milion, un miliard, până decide Soarele să ne-nghită sau planeta să ne scuipe.

N-am mai scris aici de un car de vreme. N-am mai făcut nici curăţenie, s-a pus praful pe comentarii şi rubrici, au mai răsărit câţiva rătăciţi pe la articolele despre înot şi o droaie de boţi de spam care n-au reuşit să treacă de filtrul WordPress să populeze şi rafturile astea cu pânze de păianjen virtuale, pentru ca noii rătăciţi pe aici să aibă senzaţia că păşesc într-o bibliotecă a prostului gust abandonată. V-aţi pierdut toţi în biţi, rătăciţi pe la dracu’ ştie ce IP-uri cu dracu’ ştie ce porturi de redirecţionare, pentru ca acum să reveniţi aici, atraşi de postarea asta ca de o lumină de far sau ca moliile de becul de la prispa ori bucătăria de vară din casa niciodată terminată a bunicii, să auziţi cum foşneşc cocenii-n pod în bătaia vântului în timp ce beţi o cană de litere trântite de un dobitoc frustrat – în opinia voastră – îmbătându-vă ca porcii cu aceeaşi ignoranţă a superiorităţii de sine cu care dorm şi eu prin şanţuri, orbit de absint ca Verlaine, până când vă vomaţi şi voi opiniile înverzite biliar pe propriile bloguri sau drept comentarii aici.

Ce-am făcut în timpul ăsta, întrebaţi? Mi-am dezvoltat reţeta de ciocolată caldă până la punctul în care pot dezbrăca orice femeie cu ea şi am profitat de asta ca să înot în orgasme şi să-mi las potenţialii plozi prin toate colţurile planetei. Mi-am dorit să fi fost ejaculat pe gresie, să trăiesc experienţa realităţii actuale timp de 30 de secunde, apoi să mă usuc şi să fiu luat cu şpaclul şi aruncat pe canal. Am călătorit spre Vega, VY Canis Majoris şi dincolo, apoi m-a pus naiba să mă întorc aici. Am flatulat mai multe poezii decât am făcut toată viaţa până acum şi am arătat cam o treime din ele. Nu vouă, incapabililor, că nici nu le meritaţi. Mi-am scris teza de licenţă. Am băut ceai. Am înotat şi în apă, nu doar în orgasme. Am înotat în apă în timp ce înotam în orgasme. Mi-am dat foc gurii şi am râs cu lacrimi când mi-am pierdut limba natală. Am instalat Windows 8 şi le-am dorit în secret şi public moartea tuturor angajaţilor Microsoft care au contribuit la el. În chinuri. Apoi m-am obişnuit, e mai decent ca Windows 7, dar tot nu face nici cât un spârcâit impotent pe lângă Linux. Dar o să mai am nevoie de el până or exista la fel de mulţi developeri pentru Linux. Am citit nonvalori, în ziare, online, au început să apară peste tot, răsar ca râmele după ploaie şi se cred mai tari ca vulturii când aruncă o amărâtă de privire spre cer înainte de a se usca şi a muri ca nişte păstăi de fasole căzute din coş la cules. Râme care se dau în toate felurile, de la pseudointelectualităţi care speră la o bulăneală (îmi permit să folosesc termenul, că doar e blogul meu şi nu am un cuvânt mai bun care să descrie dorinţa, că sex sau dragoste nu se pot numi) straşnică post-Revelion la vaci îmbuibate care vomită fluturaşi cu aripi colorate ca pârţurile de inorog peste tot pe unde apucă, de parcă şi-ar scuipa dinţii după un cap primit în gură.

M-am săturat de proşti. Mă frustrează şi complexează, îmi pulsează venele la tâmple şi pe gât şi se umflă tărâţele în mine până o dau în borş când mă gândesc pentru ce planetă de incapabili îmi irosesc eu viaţa prin laboratoare, spitale şi ambulanţe. Dar n-ai ce să-i faci, moralitatea îţi spune că trebuie să-i ajuţi să se îngrijească atunci când sunt prea cretini s-o facă singuri, adică mai mereu, şi să te asiguri că au un trai lejer şi nu se sinucid încercând să respire aerul pe care-l otrăvesc cu propria lăcomie. Mă frustrează felul în care se gudură pe lângă mine de parcă mi-ar fi de-o teapă, de parcă belim ochii la acelaşi microscop când înjurăm că nu ne merge experimentul. Mă frustrează că mi-e dor de o Românie care în viaţa ei nu a mişcat un deget pentru mine şi care-mi urlă în ureche că-i e foame şi aşteaptă să-i arunc pâini în gură ca un contribuabil bun ce sunt, pe când singurele individualităţi (băgaţi bine la cap cuvântul ăsta înainte de a regurgita prin comentarii cretinisme de genul „da’ şcoala unde ai făcut-o?” – în România am făcut-o, da, într-un sistem stricat pe care l-am ignorat sistematic şi din care am înţeles să ascult de puţinii, dureros de puţinii indivizi inteligenţi şi dedicaţi, prizonieri ai ţării pe care ei înşişi au ajuns să o deteste fiindcă nu au putut pleca la timp) care au avut vreun rol mai acătării în dezvoltarea mea mi-au repetat de ‘jdemii de ori, că le-am pierdut şi eu numărul, să plec fără să mă mai uit vreodată înapoi. Mă frustrează că Bucureştiul mi se pare în continuare cel mai frumos şi plin de poveşti oraş prin ale cărui zile mi-am îngropat hoitul şi că de fiecare dată când mă întorc în el regret că am făcut-o în aceeaşi zi, pentru ca mai apoi să-mi regret plecarea în ziua în care are loc. Mă frustrează că idioţii sunt atât de siguri pe ei şi se dau cu capul de un perete până-l sparg fără a se gândi la vreo consecinţă, pe când orice individ cu jumătate de neuron pierde vremea făcând planuri. Mă frustrează că tocmai acum, după 2500 de ani de civilizaţie şi societate în care s-a procedat aşa, taman în timpul generaţiei mele începe să nu mai funcţioneze mecanismul şi să o ia razna planeta. Dar e meritat, deci mai şi zâmbesc ocazional prăbuşirii lumii din jurul meu.

E plină lumea de târfe care vor cârjele mele.

Mi-e dor să urlu, să mă descarc, să trântesc nulităţi intelectuale pe blogul ăsta cretin pe care n-am mai refulat de mult prea multă vreme, să siluiesc literele şi cuvintele până îmi imploră mila, cu lacrimi virguliene în ochi, să le-o trag până le sfârtec tot sensul în bucăţi, până le golesc de orice urmă de semnificaţie, să le fut şi să le pironesc pe crucea limbii române pe care au sădit-o în pământ toţi onaniştii care scriu fără diacritice, vorbesc cu „lol” şi se exprimă cu „tz” şi „yooby” peste tot pe unde apucă, să râd de ele cu lacrimi de sânge şi gura plină de puncte furate de la „i”-uri şi să arunc cu pietre morfosintactice până le sparg în miliarde şi triliarde de fraze fără sens pe care să le vărs cu găleţile peste pixelii de la ecranele voastre când accesaţi pagina asta. Să mă ling cu termenul „dragoste” ca doi ţigani de cinşpe ani în troleu, să frec ideea de „iubire” pe clitoris în staţia de metrou în văzul dezgustat al tuturor călătorilor întorşi obosiţi de la serviciu (cu „u”, analfabeţi verbal care pronunţaţi „servici”!) cu plasa mototolită de Carrefour în care au două pâini uscate şi o conservă de pateu pe care abia şi le-au permis dintr-o oră de muncă, să apuc zdravăn conceptul de „plăcere” de buca stângă la casa de bilete a Gării de Nord, sub ochii aurolacului căruia-i curg balele prin mijlocul buzei inferioare umflate de la atâta bronz, pe lângă pungă, pe cimentul pe care stau lipite ciungi, flegme şi rahaţi de câine în căldura de 40 de grade a lui iunie-iulie. Să-mi iau stiloul şi să-l dezvirginez ghiolbăneşte ca pe o ţigancă oligofrenă pe câmpul proaspăt plouat, în iarba încă umedă şi mirosind a verde, năclăind-o de sânge, pe hârtia îngălbenită de vreme scriind gratuităţi pe care le debitează creierul meu într-un delir surescitat provocat de cel mai nou hit al verii româneşti, să-i fac peniţa să-şi regrete crearea şi să încerce să se rupă sub presiunea degetelor mele albite de apăsare şi de nervi. Asta vreau să fac, asta fac acum, violez limba română cum n-am mai violat-o de luni de zile, dând-o cu capul de toate gramaticile, înfigându-i mecla în fecalele DOOM2-ului ca să simt eu satisfacţia chinului ei muribund care plânge isteric cu mâinile legate la spate şi machiajul scurgându-i-se în două dâre negre frazeologice pe obrazul cicatrizat. Vă place?

Aş sparge cuvintele-n cifre şi numerele-n imagini şi imaginile-n strigăt dacă aş putea din mişcarea unei peniţe, să vă sară cioburile în ochi, să citiţi cu sânge ceea ce scriu, să trăiţi hematic experienţa pe care o urlă înşiruirea asta de termeni cu definiţii standard de dicţionar dar a căror combinaţie rezultă în sensuri figurate cum în vieţile vieţilor voastre nu aţi fi în stare să concepeţi, să zbieraţi odată cu zbieretul fiecărei slove care vă face paradă dezbrăcată prin faţa ochilor, cum mi-ar face mie căprioarele virgine pe care le posed animalic din toate perspectivele cerebrale atunci când am chef de handicapaţi intelectual. Apoi m-aş plimba cu mopul prin creierele voastre, prefăcându-mă că vă curăţ de cioburile inepţiilor mele, dar frecându-le mai adânc în podeaua de lemn a gândirii voastre, în straturile corticale în care nu v-a mai pătruns profunzimea intelectuală de când v-aţi născut, limitată la instincte sexuale şi musoni pseudosentimentali pe care-i dezvăluiţi când vă daţi cu capul de tastatură şi pretindeţi că „scrieţi”.

Să vă iau tuturor exprimările la ştangă.

Mă duc să trag apa în latrina asta de blog, să devină publică postarea.

Bun-(re)venit mie însumi. Mă doare-n cot dacă v-a plăcut.

Punct şi de la capăt.

EDIT: Să-mi sugă normele ortografice WordPress-ul cu setările lui cretine pentru ghilimelele româneşti. Mi-e lene să modific, băgaţi-vă şi voi unghia-n gât cum am făcut-o eu la prima lectură.

~ de tralala01 pe Mai 16, 2013.

2 Răspunsuri to “Beware, I live.”

  1. Sunt curioasă câte diagnostice o să-ți pună psihiatrii planetei pe baza a ce e scris aici… frustrat sexual e deja evident că ești. Am zis-o eu pe prima, că e mai ușor, să vină să completeze psihiatrii planetei cu ce ar mai fi de adăugat.

    • Aşa, aşa, Oy-deep era mic copil pe lângă mine în privinţa problemelor sexuale. Psihiatrii planetei probabil ar fi luaţi de Gaia înainte să cadă de acord asupra unui diagnostic. Creierul meu e prea interplanetar ca să am doar probleme pământeşti.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: