M.

Îmi place să mor din când în când. De fiecare dată, pentru câteva minute, ore, zile, săptămâni, luni, îmi place să mă abandonez stării, să o simt încet târându-mi-se pe oase, peste piele, începând de la tălpi în sus, senzaţia ce mă acoperă cu un giulgiu de nefiinţă şi mă umple cu ceară pentru a-mi facilita tranziţia neobservată către un exponat ambulant bun de analiză şi critică istorică, un Lenin cu sistem nervos de plastic reacţionând printr-ul reflex atenuat la stimuli. Îmi place mai ales când mi se opreşte conştient pulsul şi îmi bag cu un rictus blocat în rigor mortis picioarele în toate vitele din jur, că deh, pentru asta-i moartea, moartea ca injecţie, ca vaccin, ca antibiotic împotriva bacteriilor bipede care-şi marchează teritoriile prin dâre toxice pe un amărât de vas Petri. Mă amuză morţile astea ocazionale în timpul cărora mă plimb pe străzi zombificat şi observ cum nimeni nu observă, cum colcăie mediul de morţi ori de păpuşi cu cheiţă, modele vechi şi ieftine care ruginesc la prima ploaie ori cărora le sare brusc câte un arc şi rămân imobilizate în mijlocul drumului în vreo poziţie teatrală de fotografie tridimensională aruncată forţat în realitate. Uneori le sare arcul înapoi în loc şi îşi reiau mersul ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut, ca şi cum timpul ar fi avut o criză de absenţă în care a uitat să treacă odată cu ele, pentru ele, pe lângă ele, alteori rămân blocate acolo pe vecie şi doar câte o umbră permanentizată în trotuar mai ajunge să amintească de existenţa lor. Iar eu mor şi trec mai departe, de pe Kiseleff pe Calea Victoriei, de pe Victoriei pe Elisabeta, de pe Elisabeta prin Cişmigiu privind la porumbeii de tablă care bombardează acid statuile de fontă de pe bănci, oxidându-le. Îmi place să mor pe-acolo în zilele înnorate când elicele paltinilor mătură trotuarele zburate de vânt şi sunt călcate de picioarele ignorante ale turmelor de trecători, să mor pe podul nucilor din care cad bucăţile de ciment expunând fierul scheletic şi prevestind degradarea tălpilor ce vor ajunge cândva să privească în sus la el. E simpatică moartea pe coridoare, în clădiri bântuite de ftizie şi lumini în nuanţele verzui ale pereţilor vopsiţi cu o dungă orizontală maronie pe mijloc, vopsea de ou de raţă scorojită dedesubt şi var necăcios care cade-n solzi deasupra. Să mor ţinându-mă de ei cu palma, trecând peste moliciunea lustruită cu denivelări din podul palmei şi asprimea grunjos-nisipoasă care-mi prăfuieşte alb degetele, aşteptând să fiu aruncat cu furca într-un mărfar.

Te-am iubit, cândva, cu durere şi naivitate, pe când tu mă iubeai ca pe o târfă. Ţi-ai satisfăcut nevoile prin mine, personaj episodic de faţă-verso în viaţa ta, apoi m-ai uitat răpindu-mi cu paşii tăi gândurile îngălbenite şi aruncându-le uitate într-un colţ al minţii pe care nici tu nu l-ai mai înţeles. Iubirea ţi-a fost vilegiatură, plimbare prin giruri, părere hipotalamică, zvon de cerneală devastator ca un uragan de praf, însemnare consemnată în sânge, mototolită şi aruncată pe o carpetă bej scămoasă şi plină de fire de păr abandonate de o mână trecută frustrant prin cap, cu degete deformate şi pătate negru între două apucări de peniţă şi o frigere cu cana de ceai roşu cu lapte la lumina alb-gălbuie a unei lămpi de birou adormite într-un colţ neînsemnat de lume. Nu îţi păsa de scrisori, de declaraţii, urlai de fiecare dată isterică spunând că ţi-e foame, reproşându-mi neglijenţele, strigând din toţi rărunchii că nu e suficient, sufocându-mi nimicnicia cu mercantilismul tău şi epuizându-mi genunchii pătaţi de noroi uscat, iarbă şi canicula prăfoasă a Văcăreştilor, pentru ca apoi să muşti, să râzi, să batjocoreşti, să arunci cu pietre din pat, cu ură, cu dinţii pătaţi de mici, muştar şi bere ieftină şi mirosind a parfum de lux şi untură prăjită. Şi totuşi, abia de pocneai din degetele slinoase şi mă întorceam, în miez de noapte, hăituit de câini, şchiopătând de la toate gropile în care mă împiedicam şi duhnind a ploaie şi transpiraţie, îndrăgostit naiv şi sperând la o reciprocitate iluzorie, nădejde zadarnică a cărei împlinire nu am văzut-o nici până azi şi nici că o voi vedea în limitarea zilelor rămase. Iubirea ta e rezervată târfelor, singurele care te pot satisface, e rezervată celor care te fac să te simţi cum ne faci tu pe noi, e o batjocură în lanţ în care toate zalele sunt sparte, deformate sau stricate cumva, o pereche de cătuşe benevolă.

Pentru cine?

~ de tralala01 pe Mai 27, 2013.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: